Ages of music

Azi vreau să vă povestesc de muzicile pe care mi le-a pus, de-a lungul copilăriei, tata.
Primele mele amintiri despre boxe şi decibeli sunt legate, în veci şi pentru totdeauna, de Alice Cooper, Bon Jovi, Scorpions, Queen, AC/DC.
De ce? Pentru că tata, în ideea de a-mi dezvolta urechea muzicală (ceea ce a şi reuşit) mi-a lăsat la capul patului, înca din fragedă pruncie, radioul mergând. Aşa că am ascultat de toate: rock, dance (ce era la modă pe atunci), pop, jazz.
Peste ceva timp, a început să se ocupe personal de treaba asta, dându-mi să ascult rock, că după cum e tatăl, aşa şi fiica (ce-am scos-o p'asta!). Melodiile care mi-au marcat pentru totdeuna aria auditivă sunt nişte clasice ale genului: Alice Cooper - Poison, Scorpions - Wind Of Change, Bon Jovi - You Give Love A Bad Name, AC/DC - Thunderstruck. Evident că la vremea respectivă nu mă dădeam în vânt după ele, dar, cu timpul, treaba a început să se mişte, ca peste nişte ani să devin rockeriţă. Bine, nu m-am manifestat niciodată ca atare, nu am purtat brăţări cu ţepi şi tricouri negre de jeg, părul mult, lung şi nespălat.
Apoi, am uitat de fişierele din computerul meu, ca, în nişte momente nu tocmai fericite ale existenţei mele, să-mi aduc aminte de faptul că muzica e armonie, linişte, bucurie. Aşa că m-am apucat din nou de ascultat diverse muzici, de data asta pe cont propriu.
Am început cu mainstream-ul ce se difuzează la radio. Am depăşit repede faza, pentru că voiam să văd ce zace în spatele cover-urilor difuzate non-stop. Au urmat doi ani de căutat muzică pe net în draci, altceva nu făceam. E adevărat, am ajuns să ascult unele din cele mai bune trupe de toate genurile din istorie şi mare parte din evoluţia mea muzicală atunci s-a petrecut.
Întâia mea pasiune au fost Depeche Mode. Prima melodie de-a lor pe care am auzit-o a fost "Precious" de pe "Playing the angel". În toată marea aia de pop/dance şi electro/house de la radio a fost altceva, o pată de culoare, ceva altfel, diferit de toţi ceilalţi. Aveam să mă îndrăgostesc iremediabil de versurile şi de melodiile lor, cu atât mai mult cu cât, în perioada respectivă, mă regăseam perfect în "Personal Jesus", spre exemplu. Au urmat Roxette, o clasică a anilor '80 şi a începutului de '90. Deşi au texte uşurele, melodiile sunt de impact şi, pentru asta, mi-au plăcut foarte mult.
Iar după astea două mari pasiuni care, fie vorba-ntre noi, încă mai ard, a urmat descoperirea jazzului şi a ambientalului la adevăratele lor valori, cu ajutorul Cafe Del Mar (ce nume interesant: "Cafeaua Mării") şi Buddha Bar. Desigur, mi-au plăcut atât de multe melodii de pe discurile alea încât am devenit o ascultătoare fidelă a numeroase compilaţii de gen, prea multe ca să le enumăr aici, ca, în ultima vreme, să mă apuc să ascult diverse capodopere ca Maurice Ravel - Bolero, Mozart - Eine Klaine Nachtmusik, etc (multe de menţionat).
Nu o să mă apuc acum să vă înşir toate numele de trupe dragi mie, sunt prea multe şi nu mi-ar ajunge trei blog-uri întregi.
Acum ceva timp, am găsit, undeva, pierdute, nişte clasice de-ale mele: Alice Cooper - Poison; Bon Jovi - Always; Cameo - Word Up; Melissa Etheridge - Black Velvet. Şi le-am găsit şi pe cele de care vă vorbeam la începutul articolului.
Şi stăteam şi mă gândeam la cât de mult contează un radio lăsat la capul patului de un tată pasionat de muzică....