Back in time

Jur că nu ştiu de ce fac asta...

Poate ar trebui să renunţ la sentimentalismele astea şi să mă întorc cu picioarele pe pământ.

Mă urmăreşte ceva de vreo câteva luni. Heh, poate m-ajunge!

Ta-daaaa!

Ziceam zilele recute că cele mai eficiente hotărâri se iau pe tăcute. Pe cale de consecinţă, am onoarea să vă invit în noua mea casă. Bloggerul m-a disperat rău de tot azi şi cred că a veit timpul să trec la ză next levăl.
Aşa încât vă rog - pe cei care aveţi disponibilitatea să faceţi asta - să puneţi linkul ăsta nou în blogroll-ul vostru, ancasandu.wordpress.com. Vă aştept acolo!

Blogul ăsta va rămâne deschis, sunt nişte amintiri tare frumoase înşirate aici şi ar fi păcat să le scot din... mediul lor natural.

That's it! We'll move on, it's the only thing left to do.

Sooooomn

Din când în când, sunt dimineţi când mă uit strâmb la ceas. Şi mi se pare că e cu mult mai târziu, şi sar din pat de parcă aş avea un arc în fund.
De obicei, aceste minunate dimineţi se petrec după nişte nopţi cu maxim 4 ore de somn. În cazul de faţă, după trei nopţi.
Adică sunt zombie. Mi-e greu şi să mă uit la tastatură. Tastatul e rezolvat de reflexele condiţionate. Dar ţinutul capului drept pe umeri e o altă mare problemă. Pe cuvântul meu, parcă aş fi băut patru zile încontinuu, aşa mă simt. Sau mi se trage de la faptul că aseară, deşi îmi cădeau ochii în gură, am stat până la două juma' să mă uit la friends (extrem de inteligent serial)?

În altă mare ordine de idei, ţin să precizez că nu ma înţeleg nimic (nu că ar trebui) din ce se întâmplă cu cretinii din guvern şi cu sindicatele. Mie să-mi spuneţi un singur lucru: profii fac sau nu grevă?
Io mă duc să dorm.

Aşa, deci...

Ameninţam de mult că o să vină un weekend în care o să iau o mică pauză. Uite-l că a venit şi a şi trecut.
Pentru că cele mai bune decizii se iau şi se duc imediat la îndeplinire.
Sau pentru că am avut un weekend FA-BU-LOS, cu cei mai buni prieteni ai mei. Cu oamenii aceia pe care îi văd din ce în ce mai rar (şi nu m-am prins de ce) şi cu care râd, de fiecare dată, până la spasme. Pentru că a fost weekendul în care am făcut ceva pentru mine. În care am fost egoistă şi mi-am luat persoanele la care ţin lângă mine. Şi în care am împlinit un an de fumat, dar asta e deja altă poveste.

Mi-a prins tare bine pauza asta. Deşi nu a fost tocmai intenţionată, mai degrabă timpul - sau lipsa lui - a fost cauza directă.

A propos, Happy 1 of March!, bine că a venit şi primăvara. Acum trebuie să vină vara. Hai!

Azi nu trebuia să mor

O trecere de pietoni. Dacă ţineţi neapărat, cea de la Foişor, dintre staţia de troleu şi spital. Verde de 30 de secunde. Mă uit în stânga, nu venea nimic. Merg doi metri şi mă trezesc cu o chestie argintie trecând la câţiva centimetri (şi nu exagerez) de picioarele mele. O săgeată. Când m-am dezmeticit, era deja departe. Un logan van, cred.

O jumătate de oră după mi-au tremurat picioarele. Cretinii ăştia sunt absolut inconştienţi. Băi, era verde de 30 de secunde! Cum picioru' mesei treci pe roşu, când ştii că poţi să omori nişte oameni (chiar şi de inimă, un sfert de oră mai târziu)????


S-a dat ceva cu Libertatea astăzi? Întreb pentru că mai multă lume ca de obicei cumpărase ziarul, dar citea un supliment sau ceva asemănător mascat cu ziarul. Chicotind, nu altfel. Cei mai tineri de fapt, că cei mai în vârstă aveau mima aia de filisofi pătrunşi de profunzime.
Deci, s-a dat ceva sau nu? Că eu nu m-am obosit să dau banii pe prostia aia.

Haven't met that many happy people in my life

Kings of Leon. Sau o descoperire mai veche, lăsată în folderul cu muzică şi regăsită acum, când cineva m-a întrebat de Sex on Fire.
Singurele versuri pe care mi le-am pus vreodată la status (ce ţi-e şi cu messengerul ăsta) au fost din Depeche Mode. "It's my desire/To give myself to you/Sometimes". Erau esenţa, erau totul, erau ceea ce puteam spune eu în trei bloguri şi patru cărţi.
Apoi a apărut Carla Bruni şi "La derniere minute". Nişte alte versuri care, într-o anumită perioadă, au fost la fel de sintetice precum au fost şi Depeche.

Sâmbătă, m-a întrebat cineva de Kings of Leon. Şi mi-am adus aminte de ei. Şi am reascultat Sex On Fire. Şi Manhattan. Şi Closer. Şi am avut o revelaţie. Una mare rău de tot.

###

O altă melodie are mă chinuie de foarte multă vreme (şi cred că am mai scris de ea) este "Time alone" a lui Josh Martinez. Orchestraţie de nota 20 şi o voce superbă. Albumul pe care a fost lansată se numeşte "Midriff Music" şi a fost lansat în 2004.
Şi e unul din puţinele albume pe care nu l-am găsit. Pe care vreau să-l ascult de un milion de ori, pentru că ştiu că mi-ar plăcea până la lună şi înapoi. Intră în categoria revelaţiilor de tip "Rodrigo y Gabriela" (să nu mă bateţi, dar îi ascult de un an). Bine, sunt genuri cu totul diferite, dar uite ce poate să facă o minte de om...

P.S.: Titlul o să-l înţelegeţi după ce ascultaţi melodia.

P.P.S.: Antena 3 nu mai difuzează Jay Leno Show. Urât, foarte urât. Şi dureros. Ghici ce?! Acolo i-am văzut pentru prima oară pe Rodrigo y Gabriela.

Să-mi trăiască wirelessu'!

Dacă idioţii ăştia de la departamentul suport n-ar fi atât de idioţi, aş fi rezolvat mai devreme. Chiar, cum dracu' să închizi toate telefoanele mobile, iar la fix să nu răspunzi???? Asta întâmplându-se luni seara.
Dar deja nu mai contează, totul e ok. Sau mai pe româneşte, acum pot să stau călare pe net de pe leptoapă din orice colţ al casei. Yeeeeeeeei!

Azi nu prea am timp, aşa că vă zic s-aveţi o zi frumoasă. Şi mulţumesc pentru sugestile de mâncare a plăcintei :)

Plăcinta de la McDonald's

Din când în când, mă apucă o mare poftă de McDonald's. De menţionat că aş mânca non-stop de acolo, dar excesele nu-s bune, etc.
De duminică aveam eu nişte gânduri, m-a deturnat tătâne-mio cu un restaurant mişto şi relaxat prin Herăstrău, dar aseară eram mult prea înfometată şi era mult prea târziu ca să mai ţină figura.

Recent, mi-am descoperit o mare pasiune pentru plăcintele de la mec. Sunt bune, sunt crocante, sunt tentant de nesănătoase. O singură mare problemă au: umplutura.

Dacă vreodată veţi intra în vreun mec... Dar mai bine să nu descriu scena.

Aşa, deci, aseară stăteam la birou, încercând să-mi mănânc plăcinta. Încercând, pentru că la a treia muşcătură, umplutura era în trei şerveţele, pe mâinile mele şi pe birou. Pe cuvântul meu, dacă m-ar fi văzut maică-ma, avea tot dreptul să spună că am iarăşi trei ani. Marele meu noroc era că se răcise bine. Altfel, Dumnezeu cu mila...

Una din marile mele dileme privitoare la filosofia vieţii este cum dracului se mănâncă blestemata aia de plăcintă. Că niciodată nu am înţeles; după cum se poate observa, tot nu înţeleg, iar şanse prea mari şi prea curând nu sunt.

So fuckin' strange

Cred că am mai zis de un milion de ori chestia asta, dar simt nevoia să o repet. Mă pup în oglindă pentru că mi-am făcut blogul ăsta. Am avut onoarea de a cunoaşte nişte oameni minunaţi, alături de care mă simt bestial de fiecare dată când mă întâlnesc cu ei. Am mai cunoscut nişte oameni cu care îmi face bine să stau de vorbe aici. În principiu, nici nu prea trebuie să ştie cine sunt... Oricum ar fi, nu dau nume, nu e parte din politica blogului.

Recunosc, mi s-a părut, în primă înstanţă, foarte straniu să mă întâlnesc cu cei care mă citesc de o bună perioadă de timp. Pentru că, oricât nu mi-ar fi plăcut mie ideea, mă cunoşteau prea bine pe mine, ştiau cam care sunt reacţiile mele şi lucrurile care îmi plac.
Mi se pare la fel de straniu, dacă nu chiar şi mai şi, să stau de vorbă pe aici cu diverşi oameni cu diverse nick-uri şi să am surpriza să mă cunoască, să mă anticipeze.

Tocmai de asta încep să ajung şi eu la concluzia maică-mii cum că nick-urile nu sunt sănătoase. Eu nu mă ascund, nu m-am ascuns niciodată, mi-e greu să cred că o voi face vreodată. Nu mai vreau nici de la cei cu care stau de vorbă să se dea pe după vişin, că zău dacă are vreun rost. Şi zău dacă mai îmi face plăcere să stau de vorbă cu fantome.

Atît

Nu simt nevoia de mai multe cuvinte. Doar uitaţi-vă la asta.

Mii de scuze că nu pot să pun filmuleţul, dar al meu nu mai vreau copy şi paste.

Fuck you, Blogger!
Şi da, am ceva probleme acum. Vreau să am timp să mă mut la Wordpress.

Din nou, despre o carte

Ultima carte pe care am terminat-o se numeşte "Portocalele nu sunt singurele fructe" şi este romanul de debut al lui Jeanette Winterson, roman ce are o puternică notă autobiografică.
Pe scurt, e povestea unei tipe crescută într-o comunitate de protestanţi. Descoperă că este lesbiană, biserica încearcă exorcizarea ei - toţi cei din jurul ei convinşi fiind că este opera diavolului - , nu reuşeşte şi, în cele din urmă ea pleacă din orăşelul în care crescuse.

E genul acela de carte care te face să deschizi ochii. Nu te dă pe spate, nu e vreo mare operă de artă în sine, dar... te face să te uiţi de două ori la cei pe lângă care treci pe stradă.

Eroina se raportează la mama ei - habotnică. Absolut tot ce se întâmplă, toate deciziile ei sunt urmări ale faptelor şi reacţilor mamei ei, care pare să nu-i acorde nici cea mai mică importanţă. Pe parcurs, ea află că este de fapt adoptată şi crescută special pentru a urma o carieră de misionar în Africa - una dintre cele mai dureroase descoperiri pe care le face despre sine.
Creşte, realizează că este atrasă de femei - "o pasiune nenaturală", după cum o numeşte mama ei -, moment în care toţi cei din respectiva comunitate de puritani încearcă să o aducă pe calea cea dreaptă.
Ea începe totuşi să realizeze că nu are cum să scape de acolo şi, după o altă încercare de exorcizare - de data aceasta nereuşită - a bisericii, va fi dată afară din casă de ătre propria ei mamă şi va fi nevoită să se descurce pe cont propriu.

Cît de mult contează să ai curajul să îţi asumi ceea ce (nu) crezi! Cât contează să ai tăria morală de a putea face un pas numai pentru tine, când tu eşti obişnuit să faci totul pentru altcineva - pentru biserică, pentru Dumnezeu.
Pînă la urmă, credinţa este manipulare. Numai manipulare. Cine a fost la Vatican şi a văzut despre ce e vorba în propoziţie, ştie că e vorba strict despre puterea asupra minţii unor oameni. Puterea de a-i face să creadă în adevărul absolut.

Profesorul meu de religie spunea că nu ne poate obliga să credem, că asta poate veni doar de la noi.
Şi pentru asta l-am admirat mereu.

Ce-i cu rahatul ăsta?!

Azi, în câmpul muncii patriotice. La un moment dat, mă uit pe geam. Şi nu pot să descriu foarte exact gradul de viscolo -ninsoare ce mi se arăta.
Când să mă întorc acasă, fac o oră, o oră şi ceva pe drum.

Deja nu mai pot. E aproape sfârşitul lui februarie. Săptămâna trecută deja apăruseră ghioceii. La începutul lui februarie, eu am ieşit în trocou afară şi nu mi-a fost frig. Nu mai suport, la naiba cu iarna asta, să vina varaaaaaaaaaaaaa!


Băi, câtă prostie e pe lumea asta. Am mai constat asta de un milion de ori, ştiu, dar nu mă pot obişnui cu ideea că unii oameni pot avea atâta prostie într-un creier atît de mic. Nu o să mă apuc să expun situaţia, că-i mult de scris şi mi-e tare lene, dar vă spun că am rămas spiciles. Bleah!

S-aveţi un weekend frumos!

Goddamnit!

Este nouă, eu mă chinui cu ceva traduceri latineşti, mă sună maică-mea, ai văzut ce e afară??

Mda. Ştiam că afară mai e un pic şi vine Crăciunul. Dar zău! E aproape sfârşitul lui februarie şi ninge de parcă ar fi decembrie, maxim ianuarie.
Azi trebuie să ies din casă, spre fericirile mele toate. Că suntem tineri şi putem, la dracu'!
Iar acum o să fac trei ani pînă unde trebuie să ajung, diseară, până acasă, o să mor de somn.

Şi eu, care nu înţelegeam de ce îmi tot spunea tătâne-mio ba că în Timişoara ninge de rupe, ba că între Timişoara şi Arad a venit Crăciunul.

Nu. Nu-mi place iarna. Cu excepţia zilei de 16 februarie, desigur. :) Hai, primăvară...!

Nimic

De câteva nu mai folosesc compuerul meu, râshnitza pe care o iubesc de nu mai pot. În memorie aveam toată muzica pe care o ascult eu acum.
Şi ca atare, de când nu am mai avut acces la Winamp-ul meu cel de toate zilele, mă simt extrem de debusolată, de dezorientată, de parcă cineva m-ar fi lăsat fără porţia de oxigen. E oribil.

Mă comport ciudat, nu mai am echilibrul ăla cu care eram obişnuită la mine...

Mulţumesc

M-a sunat o grămadă de lume şi am primit foarte multe lucruri extrem de frumoase. Începând cu un tablou cu de dedicaţia "te iubesc băh", which is actually priceless, şi terminând cu dicuţia edificatoare avută cu un prieten foarte bun încă de sâmbătă.

Mă gândeam la bieţii oameni care nu mă mai cunosc... Vor să fie mereu lângă mine, crezând ca am nevoie disperată de ei şi se miră când constată - destul de dureros - că nu e aşa.


Posibil să iau o pauză. Mă gândesc deja foarte serios, având în vedere că nu mai am nici un fel de spor. Sau măcar să nu mai scriu în weekenduri, şi tot ar fi ceva. Oooof, decâte ori am spus asta...

LE: Citire de la Analytics, mă scuzaţi că nu m-am putut abţine.
"bill kaulitz mai e virgin"
"poze bill kaulitz gol"

Nu-mi mai trece două săptămâni.... BLEAH!

Et ça c'est moi!

Dacă toată lumea din jurul meu ar fi fost normală, eu acum puteam să mă trezesc la două, să mai stau o oră şi să mă culc la loc, că mi-ar fi fost mult prea somn să stau în picioare. Dar, ce să vezi!, e o lume nebună, aşa încât azi muncesc cît pentru toată săptămâna, vorba aia, dă-o dracului, suntem tineri.

De când mă ştiu, mi-am dorit ca de ziua mea să fac o petrecere undeva pe maulul mării, la un beach bar, cu muzică de toate felurile, pentru toţi cei care se pot numi prietenii mei şi care sunt atât de diferiţi între ei, încât mi-e şi frică să-i aduc pe toţi la un loc. De data asta aş avea curaj, ar fi cald, ar bate briza şi nu ne-am omorî cu aparenţele.
Ninge.

Îmi place să cred că sunt ca vinul, cu cît mai "veche", cu atât mai "aromată". Am crescut mult anul ăsta, cît alţii în zece. Şi, unul din cele mai importante lucruri, v-am cunoscut pe voi. Dintre "voi" făcând parte tot felul de personaje foarte simpatice. Vă ştiţi, nu-i nevoie să mai scriu. Am descoperit tot soiul de lucruri la care nu m-aş fi gândit în veci şi nişte oameni de la care nu m-aş fi aşteptat decît să dea close paginii ăsetia şi să treacă mai departe. Nu a fost aşa. Şi mă bucur. Mulţumesc!

Mai presus de toate, ăsta va rămâne anul în care am cunoscut cei mai mulţi prieteni. Mi se pare cel mai important.

Pagină nouă, aliniat nou.
Şi de la capăt.

Carla Bruni - Ma Jeunesse/Comme Si De Rien N'Etait [2008]

Pam-pam!

Mi-e lene şi mi-e somn şi n-am chef de socializat azi. Chestie care mi se întâmplă foarte rar, dar se întâmplă. Şi mai am şi treabă prin casă.

Deci luăm o mică pauză azi.

Mâine, în mod normal, ar trebui să mă comport ok, dat fiind că trebuie să mă sărbătoresc. Ce bine a fost anu' trecut!...

As simple as that

It's so long since I haven't written in English. You know, sometimes I feel like I need to express myself in some other language. Maybe it's the routine, maybe it's my bored ego that speaks right now.
I speak in English all the time, wherever I go, even at my Spanish classes, because I have a Serbian colleague and we talk to each other in English!

In order to explain a bit my today's intentions, I have to say that I originally intended to write a post about how decided I am, whatever would be what I wanted to do. But, honestly, it's very difficult to write such a post without having objections from my friends. Because everybody would think that I especially thought of him/her when I wrote that piece of article. You see, men are pretty difficult, notably when they are some... children.

But I get very angry with me because of them. I don't know how to react politically correct. I react how I feel, I'm very spontaneous and I say it as I think it. Without filtering my words, in most of the cases.
You know, I don't want to hurt anybody. I'm so very peaceful (if this would be a Miss Universe contest...), but sometimes - most of the times - this does not work. I've been in so many situations in which I had to be the most direct person in the world, that now it would be a blasphemy of mine to say that subtleties always work.


If I want to see you, I'll see you. If I want to catch you, I'll catch you. If I want to punish you, I'll do it. If I want to hate you, I'll think twice. But if I wanna fuck you, then I'll just fuck you!

Suzanne Vega - Caramel/Nine Objects Of Desire [1996]

Aham

Ieri, nicăieri altundeva decât în 69, cu Teo, stând de vorbe despre, printre altele, cum să te laşi de fumat. Stăteam lângă o tanti pe care se vedea lipsa de ocupaţie. Şi ghiciţi ce face?... Se bagă în discuţie şi-mi recomandă plasturii Nicorette. Că nuştiucine al lu' nuştiucare aşa s-a lăsat. Şi că sunt buni. Şi că să încerc. Şi că fumatul e naşpa.

Nu ştiu dacă am mai scris despre asta, dar urăsc cu patimă oamenii care se bagă în vorbă. Fără ca cineva să îi fi băgat în seamă, fără ca cineva să le fi cerut părerea.
Mai sunt cei care îşi bagă nasul în hârtiile tale. Făceam azi o cerere şi vine cineva şi se uită peste umărul meu, să vadă ce scriam eu acolo. Noroc că am un scris indescifrabil şi s-a lăsat după ce a citit "cerere".
Mă mai apucă, din când în când, întinsul tutoror hârtiilor pe unde apuc. Şi mereu se găseşte unu' fără treabă să citească el hârtiile. AAAAAAAAAAAAAAAA!
Despre cititul în telefon îmi aduc aminte sigur că am scris. Despre cititul în monitor la fel.
Dar eu nu mă pot abţine să mă enervez când îi văd că nu se lasă de sportul ăsta.

Pe bune, cât de greu să fie să te abţii? Eu merg pe princpiul că, dacă nu cer sfatul, nici nu vreau să îl primesc. Şi chiar nu mă interesează ce şi cum a făcut Icsulescu. E treaba lui, e problema lui, la fel cum e treaba mea, la fel cum e problema mea.
Acum să nu se înţeleagă că mă deranjează fenomenul pe blog. Până la urmă, ăsta e şi scopul. Însă mă dearnajează cumplit în troleu. Sau în metrou, sau în tramvai. Sau atunci când mi se dau sfaturi doar ca să se ştie respectivul acoperit, să poată să vină şi să îmi spună "Ţi-am zis eu!...". Şi să mă poată culpabiliza, că deh!, unii au minte, iar alţii n-are.

The miracle, the joy

Am fost ieri la jogging. DA. Trasă de mânecă de un om minunat, care şi-a pus în cap să îmi arate că, după un an de fumat, nu mai sunt în stare să alerg. Deloc.
Ţin minte că făceam, acum foarte mult timp, program de forţă la ora de sport. Aveam sală mare, în care cred că se mai ţin şi acum competiţii de handbal. Şi făceam 10 ture de sală, 20 abdomene, 20 extensii şi 10 etaje de urcat pe scări. Plus jucat de handbal, unde se alerga. D-adevăratelea.

Nu aş fi crezut niciodată că, după un an de fumat neîmplinit, efectele se văd atât de tare. Usturimea gătului şi a plămânilor, senzaţia de fier ars încins pe piept. Faptul că rămâneam fără aer. Plus durerile cumplite de bilă, pe care le mai am şi acum, de la tonele de cafea şi cola băute în toţi anii ăştia.

Nu, nu mă las de ţigări, pentru că nu am găsit ceva care să substituie plăcerea fumatului. Pentru că da, fumez din plăcere.

Mă bucur tare mult că nu am febră musculară. Şi că nu mă opream pentru că nu mă mai ţineu picioarele, ci pentru că nu mă mai ţineau plămânii. Ceea ce dovedeşte că încă mai am capacitatea musculară să mai alerg.
Deşi nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată sport de performanţă. Bine, gimnastică - o lună, pentru că mi-era frică să mă urc pe bârnă. Atât.

Să vă mai zic cât de bine mă simt acum? Sau cât de bine mă simţeam aseară, deşi tuşeam ca toţi dracii?

Rodrigo y Gabriela - Mr. Tang/Live Manchester And Dublin [2004]