Babe

Stau de o jumătate de oră cu fereastra de Blogger deschisă şi habar nu am despre ce să scriu. Cineva propunea în vară subiectul "vicii". Nici acum nu am ajuns la o formă concretă a articolului, din simplul fapt că habar nu am cum să alătur telefonul dat celui interzis şi ţigara, pardon, cafeaua de după acel telefon.

V-aş scrie despre cum şi cât de nesimţite sunt babelele care se enervează că nu le cedezi locul. Eram azi în 91, pe locurile acelea din faţă, nesimţindu-mă prea bine. Şi, la un moment dat, vin nişte babe. Dacă nu s-au dat pe lângă mine, dacă nu m-au împins cu genţile peste picior, dacă nu au bătut apropouri din alea evidente, gen "Vai, dragă Maricica, ce mult ne-am plimbat noi astăzi... Mă dor picicoarele!". Până când am ajuns la Favorit şi m-am dat jos. Nu vreau să mă gândesc ce a fost la gura lor.
Băi, poate că nici eu nu mă simt bine. Poate că pe mine mă durea ficatul, cretinilor, de ce ar trebui să vă cedez vouă locul?! Pate că dormisem patru ore, de ce ar trebui să staţi jos?!

Când te văd că nu poţi să mergi, iar eu sunt ok, nu e absolut nici o problemă, ba chiar mă ridic de pe scaun. Dar când tu cari plase de 7 kile timp de 10 staţii şi alergi ca disperatul să nu-ţi ocupe altul locul, nu văd de ce nu ai putea să stai în picioare.

Hai că m-am enervat iarăşi. Aştept şofer şi maşină.

Route 69. The sequel

69 rămâne preferatul meu. Pentru că sunt moşi libidinoşi care se lipesc de tine, pentru că e aglomerat, pentru că e cald, pentru că se mai găseşte câte unul să te fixeze insistent tot drumul.
Pentru că azi de dimineaţă, în timp ce meditam la cum să stau mai mult în pat, mi-am dat seama că mi-ar lipsi mult (dar nu foarte).
Pentru că e parte din programul meu timp de vreo două ore şi pentru că acolo mă întâlnesc cu multă lume.
Pentru că uneori se blochează la Răzoare. Uneori se blochează la Moşilor. Alteori merge şnur toate cele 13 staţii.
Pentru că m-am obişnuit aşa. Şi pentru că e bine. E tare bine!

Jose Gonzalez - In Our Nature/In Our Nature [2007]

What a rain, what a traffic!

Mbun. Pe la şase, eu eram încă în câmpul muncii şi fără prea mari spranţe de a scăpa prea curând. Începe ploaia. Ştiam că - în cazul în care aveam ceva noroc - trebuia să vină cineva să mă recupereze. Pe la un şase şi ceva primesc sms, tot oraşul e blocat, vezi ce faci să ajungi.
Oooook, zic. Şi m-am hotărât să plec cu metroul.
Nouă fără ceva. De la Moşilor am luat-o pe jos până la Universitate. Am pierdut şirul troleibuzelor pe care le-am depăşit şi am coborât la metrou. Mă urc, ajung la Unirii 1, schimb şi plec spre Eroilor. Bineînţeles că metroul a stat în staţie la Izvor cu uşile deschise vreo 7 minute, ca mai apoi să se oprească şi între staţii şi să mai stea încă vreo 3 - 4 minute.
Ajung în sfârşit la Eroilor, am avut un noroc fantastic şi am nimerit ieşirea din prima, am luat un 69 care era în staţie la Operă (impropriu spus, mai degrabă la Elefterie) şi zc să dau nişte telefoane, să văd pe unde e restul lumii. Evident că erau în troleul care era un pic mai în faţă.
La Academie am stat chiar puţin, doar 20 de minute.

Cu totul, am făcut o oră şi ceva de la Piaţa Pache Protopopescu până în Drumul Taberei, cu tot cu ocolul cu metroul. Am ajuns pe la zece fără douăzeci acasă. La modul că atunci băgam cheia în uşă.

Şi visez să mă mut din Bucureşti. Dacă nu afară (din ţară), măcar o relocare spre Braşov sau Sibiu. Da' aşa aş vrea o Timişoara...
Nu zic că nu sunt oraşe aglomerate. Dar distanţele sunt mult mai mici. Şi mai uşor de acoperit.

Gary Jules - Mad World/Trading Snakeoil For Wolftickets [2004]

Absolut imposibil

Dintotdeauna mi-a fost imposibil să aştept. Orice. Să stau la coadă, să vină vara, să treacă timpul mai repede (da, au fost şi vremuri d'astea).
Acum mi-e imposibil să aştept la Academie cu jumătăţile de oră să trec de un stop nenorocit. Mi-e imposibil să aştept să mă trezesc ca lumea, aşa că beau toate minunăţiile lumii, începând cu prea-iubita cafea şi terminând cu RedBull. Mi-e imposibil să aştept un telefon, aşa că întotdeauna eu voi fi cea care sună. Mult mai devreme decât era stabilit. Mi-e imposibil să aştept persoane (şi aici vă gândiţi la ce fel de aşteptare vreţi). Şi mă voi duce eu, mereu, la respectivii oameni.

(trei steluţe)

Aseară am făcut o oră până acasă. Când, într-un final, am ajuns, am constat că mi-era foarte foame. Când am rezolvat şi problema asta, am constat că aveam febră.
Azi de dimineaţă (adică acum o jumătate de oră), nu puteam să mă trezesc. Mi-a fost absolut imposibil să mă desprind de nenorocita aia de pătură. Nu-mi dau seama dacă am febră. Oricum nu ar conta. Ştiu doar că mă doare capul GROAZNIC şi că, din lipsă de ocupaţie, beau un RedBull. Ba nu, mi-e şi foarte lene să mă duc să-mi fac cafeaua. Pentru că acum e un efort - pentru mine - să iau o cană, să pun apă la fiert, să văd cât zahăr pun...

(trei steluţe)

E o perioadă foarte nasoală. Dacă m-aţi pune să punctez cauzele, aş spune câteva de ordin ultra-personal. Dar când ai o zi ca cea de ieri, constaţi că nu e numai asta.
Poate e vremea. Poate răcesc iarăşi. Poate că lipseşte illy-ul; astă-vară visam mai intens la el.

Orice ar fi, orice n-ar fi, rămâne mereu muzica. Sau nu?!

"Cause it won't do/To dream of caramel,/To think of cinnamon/And long for you..."

Suzanne Vega - Caramel/Nine Objects Of Desire [2007]

Cinci ani. Cimitir

Mai alaltăieri, în 69 (hehe, unde în altă parte?!). O bunică şi nepoata, amândouă foarte simpatice.
Discutau despre o excursie la munte sau ceva de genul ăsta când nepoata îşi aduce aminte de un cimitir vizitat în respectiva excursie.
Reacţia bunicii a fost, citez: "Da' de ce îţi aduci tu aminte de cimitir?! Cimitirul e un loc trist, de care tu nu trebuie să îţi aduci aminte!".

Incredibil. Este cunoscut faptul că amintirile cele mai pregnante şi mai puternice, cele care rămân peste ani, sunt evenimentele marcante. Că e bucurie, că e tristeţe, că e ipocrizie - nu contează. Toate amintirile pe care le am din perioada aia sunt cu pumni - metaforici - în bot. Cu tot soiul de experienţe mai mult sau mai puţin traumatizante, dar care m-au făcut să constat anumite lucruri.
Am mers periodic la cimitir cu bunicul meu, pe vremea când aveam în jur de patru - cinci ani. Şi cum naiba să nu te impresioneze un loc atât de sumbru, atât de trist şi de pesimist?! Nu trebuie să înţelegi prea multe ca să simţi atmosfera aceea... Mai ales la cinci ani. Mai ales când simţi atât de sincer anumite lucruri. Mai ales când tocmai descoperi lumea.
Nu mă miră atitudinea fetiţei - este absolut normală. Ceea ce mă miră este (semi)inconştienţa părinţilor, care nu îşi dau seama la timp de faptul că Bin-Ladenu' familiei e marcat de astfel de experienţe. Că vede şi conştientizează lucruri de care adulţii nu îşi mai dau seama.

Imaginaţi-vă că aveţi cinci ani şi că nu ştiţi ce e aia moarte, ce e aia Dumnezeu. Cineva vă duce într-un cimitir. Cu ce impresie rămâneţi de acolo?

Rodrigo y Gabriela - Stairway To Heaven/Rodrigo y Gabriela [2006]

Mă urăsc

Să dea dracii dacă mai înţeleg ceva din lumea în care trăiesc. Nu că aş fi înţeles eu vreodată, da'...

M-am săturat de rahatul ăla de troleu. Să vină naibii weekendul odată, să mă mai întâlnesc şi eu cu ăştia de-mi sunt dragi, să am timp să stau, să mai ascult nişte muzici, să mai citesc... Nu ca acum, de frec menta tooooaaaaată ziua. Că-i o mare plictiseală.

De ceva zile încoace, mi-e absolut imposibil să scriu ceva fără emoti... d-alea. Nu aş putea să spun de ce. Mai ales că eu le URĂSC. Sunt atât de fade şi de seci! Da' uite, că nu mai pot fără ele. Orice sms dau (şi credeţi-mă, dau!), e cu pupici şi îmbrăţişări şi zâmbete. Virtuale.
Şi nu mă urăsc pentru marile prostii ale vieţii mele (e loc de mai bine întotdeauna) cât mă urăsc pentru că folosesc rahaturile astea sinistre. Mă urăsc pentru că nu pot să-l aduc pe omul cu care vorbesc mai aproape şi să-i zâmbesc.
Mă urăsc pentru că nu pot să renunţ la prostia asta de messenger şi mă urăsc pentru că nu pot să vorbesc face-to-face cu cei la care ţin cel mai mult.

Şi uitaţi-vă, că în fiecare seară vin şi scriu aici. Nu ştiu cum arătaţi (sau, mă rog, nu pe toţi), nu ştiu cum vă cheamă. Pentru mine, suneţi virtuali.
Nu ştiu de ce mă tot întorc aici. Chiar nu ştiu. Dar promit că, până mâine, aflu şi vă spun. >:D<