Credeam că e luni

Aşa, deci. M-am trezit definitv şi pe bune pe la 9 şi ceva. Era linişte în casă, luminile stinse peste tot. "What the fuck, e luni??". Habar nu am de ce am crezut că e luni, dar vă jur că am avut un moment de panică, în care nu am ştiut dacă să mă duc să-mi beau cafeaua sau să pun mâna pe ţoale şi să mă îmbrac. "Şi totuşi, parcă ieri a fost sâmbătă, ce naiba, am fost la institut!..." Noroc că telefonul are şi calendar.
E duminică, slavă Domnului, mai pot să mai dorm.

Toată nebunia asta s-a întâmplat după ce eu am avut nişte vise d-alea adevărate. Adică: un nene care arăta a violator îmi lua stick-ul cu muzică, eu alergam după el, îl băteam (!!) şi reuşeam să îmi iau stick-ul. După care următoarea secvenţă era la poliţie, cu mine stând pe jos în fund şi cu multă lume în jurul meu, încercând să le explic că tipul avea mustaţă.
M-am trezit, aveam gura uscată, am luat o gură de apă minerală dintr-o sticlă proaspăt desfăcută, ghiciţi senzaţiile minunate pe care le-am avut.

M-am culcat la loc. Şi am visat de două ori la rând aceeaşi chestie, şi anume ceva cu sex cu minore (nu pot să vă explic detaliat). Cert e că la un moment dat venea vorba de o reclamaţie la Ministerul de Interne. Urmăoarea imagine era cu respectiva persoană pe o motocicletă. Eu, stând în acelaşi loc, mai vedeam o dată imaginea, numai că de data asta eram şi eu pe motor. Cum ar veni, eu mă vedeam pe mine.
După care mă aflam într-o casă cu piscină în Spania, cu tot cu persoanele respective. De data asta, totul era bine şi frumos şi permis, aşa încât iarăşi venea vorba de Ministerul de Interne.
Şi totul o lua de la capăt.

De două ori am visat asta. Exact aceleaşi replici, aceleaşi persoane şi aceleaşi haine şi aceleaşi locuri, eu vedeam totul la fel...

Acum înţelegeţi de ce eram eu convinsă că era luni?
O iau razna.

Gotan Project - Last Tango In Paris/La Revancha Del Tango [2001]

Nebunii ani

O premieră: prima petrecere de la care am plecat pentru că nu mă mai ţineau picioarele. De menţionat că sunt genul care dansează câte cinci - şase ore fără să stea jos.

Am nişte dureri de ceafă de îmi vine să mor. De mers nu mai pot să merg, iar genunchii mei sunt praştie. Pentru că am privit lumea de la 1.70 m plus încă 10 cm ale tocurilor.

Încă nu am poze, dar imediat ce primesc, promit să vă pun câteva, pentru că ştiu că am fost de milioane. Sâc!


"Pentru că sunetul ajunge/Din difuzoare până-n sânge,/Pentru că inima ta moare/Atunci când sunetul dispare"...

Inside my love

Ca de obicei, o să las muzica să vorbească. Pentru că o face de un milion de ori mai bine decât mine.

"Yeah yeah yeah yeah yeah
Two people, just meeting, barely touching each other
Two spirits, greeting, tryna carry each further
You are one, and I am another
We should be, one inside each other

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

Two strangers, not strangers
Only lacking the knowing
So willing, feeling
Infinite growing
While we're here, the whole world is turning
We should be, one, fulfilling the yearning

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

Inside me, inside me"

Minnie Riperton - Inside My Love/Perfect Angels/Adventures In Paradise [2004]

Cuvinte. Cesare Pavese

Citate care-mi plac extrem de mult:

"Dragostea e cea mai ieftină dintre religii."
"Să trăieşti între oameni înseamnă să te simţi ca o frunză în vânt."
"E posibil să nu te gândeşti la moarte, aşa cum nu te gândeşti la femeie." - Cesare Pavese

Update: "Every truth passes through three stages before it is recognized. In the first it is ridiculed, in the second it is opposed, in the third is regarded as self-evident." - Arthur Schopenhauer
"There is no such thing as a pretty good omelet." - Proverb franţuzesc (cred că trebuia să îl fi tradus, da' mi-e cam lene)
"We will either find a way, or make one." - Hannibal
Şi, cu voia Cetăţeanului Popescu, încă unul pe listă: "Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ" - Albert Camus

Şi despre Timp

Vă povesteam mai acum ceva vreme, cred că era încă primăvară, cât de mult îmi place să stau. Să stau, fără să fac nimic. Să stau cu muzică în căşti şi cu o carte în braţe. Să fie cald, să nu poţi să ieşi din casă decât pe seară. Să fie vară.
Şi acum am ajuns să îmi indeplinesc visul.

Ce bine e să stai. Să nu ai nimic de făcut. Să-ţi fie lene să te ridici din pat. Să ai timp să-ţi fie foame. Şi să şi mănânci. Şă ai timp să ţi se facă poftă de un anumit suc. Chit că e cel mai nesănătos, dar ce mai contează...

Şi timpul să alunece încet, fără ca măcar să-l simţi. Să nu ştii că aleargă împotriva ta. Să stea, cuminte, într-un colţ. Pe un scaun. Şi să se uite la tine domol. Şi să tacă. Doar să stea. Să stea...

Când a mai stat Timpul?
Pe mine m-a lăsat în urmă. Şi m-a făcut să fiu aşa cum sunt. Poate prea devreme, poate prea târziu. Şi nimeni nu va şti. Doar el. Păstrătorul tuturor secretelor mele, al tuturor rănilor care nu s-au închis când ar fi trebuit, cel care cunoaşte de ce şi cum. Şi care ştie drumul spre Acasă. Şi mă duce, mereu, acolo, înainte ca eu să-mi dau seama. Chiar, când a mai stat Timpul?

Coldplay - For You/Castles [2006]

La Musique de la Mer

E momentul acela în care te laşi pe spate, în plută, şi apa îţi intră în urechi.
Şi auzi licărul ei în soare, şi raza de lumină ce-ţi loveşte pleoapele închise, şi chemarea nisipului de pe fundul mării.
Auzi tot Universul, auzi Magia, auzi Viaţa.
Auzi Muzica.

Mourah - J. Butterfly/From One Human Being To Another [2006]

Vara

V-am mai spus că zenitul e superb. Şi vă mai spun o dată.

E superb. Cerul, în degrade şi muzica, în boxe.
Mâine e doar vineri. Of, Doamne, vreau o noapte pe plajă, la mare, întinsă pe nisip...

That's my intracate beauty. Pure simplicity, 'cause simplicity is beauty.

Boozoo Bajou feat. Wayne Martin - Every Hour/Sinners Lounge - The Erotic Sessions [2006]

De ce?

Mi-am tot pus întrebarea asta, fără să găsesc vreodată un răspuns. M-a chinuit, mă chinuie. Nu renunţ. Sunt masochistă. Dor răspunsurile.

A fost o vreme când am încetat să le mai caut. Levitam, pur şi simplu. N-a fost bine, căci apăreau, în fiecare zi, întrebări cărora ştiam că nu le voi găsi răspuns. Şi mă chinuia chestia asta. Am rezistat, dar nu foarte mult.

Până şi cea mai simplă armonie mă face să (mă) întreb. Devine obositor. Şi iar mă gândesc să renunţ. Sunt un loser dacă renunţ? Şi dacă da, ce?

De ce?

Cândva, demult, ajunsesem într-o fază în care nu mai voiam răspunsuri. Dureau al naibii de tare. Oricât aş fi eu de masochistă, era prea mult. Şi, în continuare, nu vreau să am anumite răspunsuri. Nu m-ar ajuta nici pe mine şi nici pe ceilalţi. Nu, nu aş descoperi teleportarea şi nici secretul experimentului Philadelphia. Einstein nu s-ar naşte a doua oară (deşi cred că i-ar plăcea să vadă progresele tehnologice...) şi nici nu s-ar rupe Pământul în două.
Pentru mine, însă, ar fi nişte... ceva-uri căutate, care dor când sunt găsite, care valorează enorm. Sunt masochistă.

De ce?

De ce nori, de ce ploaie? De ce soare, de ce fericire? De ce frunze, de ce verde? De ce noapte, de ce zi? De ce acord, de ce armonie? De ce linişte? De ce vorbe? De ce muzică?

Gotan Project - La Viguela/Lunatico [2006]

P.S.: Ştie cineva ce înseamnă "viguela" în spaniolă? Dacă da, ce??

Roxette, ploaie

Elementele astea două nu au prea multă legătură luate ca atare, de acord cu voi. Dar când te numeşti Anca Sandu, e 12 şi 10 noaptea când scrii şi mai ai un pic şi lesini de plictiseală şi căldură, Roxette şi ploaia se leagă.
Nu, în minunatul cartier Drumul Taberei nu plouă (am văzut nişte imagini din Băneasa pe Antena 3; ploua de rupea), blocul a devenit un soi de cuşcă unde, în cel mai ferit loc al casei, sunt 29 de grade Celsius. Nu mai pot să mănânc nimic de căldură, mor - mor. Simt amplificat la maxim orice miros, nu mai suport nici măcar odorizantul care, altădată, mi se părea divin.
Să revenim. Roxette au fost a doua mea mare dragoste în ale muzicii. Descoperiţi din întâmplare printre nişte file-uri audio (mă transform în Valentin Stan) uitate în computer, au fost geniali pentru că au reprezentat o gură de aer de la versurile superbe, dar grele ale celor de la Depeche Mode; nici foarte mult rock, dar nici foarte mult pop, timbrul extrem de interesant al Mariei Fredkrinsson (care, apropos, a făcut 50 de ani pe 30 mai), textele, melodiile devenite clasice "Joyride", "How Do You Do", "Give You Up", "Cinnamon Street" sau, de ce nu, superba, magnifica, adorata "Milk And Toast And Honey" (ştiu că sunt multe, dar prea mult(e) strică) au fost argumente mult prea bune ca să nu ascult şi aşa ceva. Pentru nostalgici, cunoscători şi nostalgici cunăscători: sigur vă amintiţi primul single Roxette, "Neverending Love". Genial, nu-i aşa?

Tot n-a început să plouă, doar bate vântul. Am văzut un reportaj pe Antena 1, cred, despre Bâlea Lac, unde încă mai e zăpadă, seara stai cu un pulovăr pe tine, iar noaptea sunt temperaturi cu minus. Raiul pe Pământ. Cine merge acolo cu mine? Serios, chiar vreau să plec. Nu se oferă nimeni pe post de însoţitor?!

Roxette - Neverending Love/Pearls of Passion [1986]

P.S.: Acest articol este o minunată mostră de incoerenţă. Promit să mă apic să scriu ceva, orice, cu cap şi coadă când va ploua. Adică, sper eu, cât mai curând.
P.P.S.: Irina, ştiu că nu citeşti, dar lasă-mă să-ţi dedic o melodie, Roxette - Milk And Toast And Honey, pentru că ştiu că urăşti Roxette cu patimă. Aşa, ca de la mine.

Ceva dubios se-ntâmplă. La naiba!

Mda. E al dracu' de dubios. Am dormit de la ora 6 după - amiaza până la 10 şi jumătate. Normal că acum aş muta munţii din loc. Dar mă abţin, mai am muzici neascultate (am descoperit ştergând un fişier de 5 gigei cu trance; l-am ascultat şi nu mi-a placut de nicio culoare genul ăsta).
Nu ştiu câţi dintre voi se uită regulat la Jay Leno (pe Antena 3, după ştirile de la miezul nopţii). Cei care se uită sigur l-au văzut pe Larry The Cable Guy (în timpul grevei scenariştilor a fost invitat o săptămână întreagă). A fost invitat şi mai acum câteva zile şi iarăşi mă dor fălcile de râs. Poate că nu este cel mai select umor posibil (spun asta pentru că ştiu multă lume care nu-l suportă nici pe Jay Leno, darămite pe tipul ăsta), dar, cu siguranţă, Larry este foarte charismatic. A jucat într-o comedie pe care, de fapt, o promova la Jay Leno. "Witless Protection" se cheamă. Cele câteva secvenţe difuzate au fost... geniale (deşi e puţin spus). Acum caut filmul, să vedem ce şi cum.
După ce ieri am meditat adânc privind mirosul tufelor de trandafiri noaptea, vara, azi nu mai filosofăm despre nimic, poate doar despre starea de fapt cu privire la baza fundamentului de jos. Adică despre nimic. La naiba!


P.S.: Citez: "cu privire la baza". "La baza". "LA BAza". Dubios...

Tufă de trandafiri noaptea, vara

Am telefon de foarte mulţi ani. Navighez zilnic pe Internet, materialele pentru diverse referate tot de pe net le iau. Încă un pic şi aş mânca aici. Desigur, dacă aş avea şi o baie, şi o casă, şi un câine virtual. Deja poţi să-ţi iei un patruped din pixeli.
Mă orientez prin GPS, GSM-ul mi-e preten din copilărie.
Contul meu Google este cel fără de care n-aş putea să fac nimic, doar aşa scriu pe blog, aşa trimit mail-uri, aşa văd pozele pe care le-au facut prietenii mei în nu-ştiu-ce excursie, aşa aflu de la maică-mea că vine Icsulescu în vizită şi că trebuie să dau cu aspiratorul, aşa îmi citesc ziarul şi revistele preferate, aşa ascult muzică, aşa trăiesc.
Încă nu am aflat cum miroase o tufă de trandafiri noaptea, vara.

Vântul ştie. Ploaia. Muzică

În seara asta muzica tace, a venit timpul ca vântul, un prieten vechi de-al meu, să-mi mai povestească. Zice că astăzi a plouat şi că s-a făcut răcoare, dar nu foarte, ci suficient cât să mă simt eu bine. Ştie că astăzi am muncit ca apucata şi că sunt teribil de obosită. Ştie că n-am mai cumpărat de mult o carte, ştie că n-am mai descoperit niciun CD interesant de ani. Ştie că la mine în cameră e dezordine şi ştie că mă enervează absurditatea. Ştie...

O ploaie superbă, de un sfert de oră, după ce am publicat articolul în care puneam un pariu că va ploua. Vreau să câştig căştile astea. Sau astea. Sau amândouă. Revenind, nu m-a bucurat faptul că ploua după ce eu spălasem geamurile de la balcon. Dar din birou se vedea cerul senin. Iar mie îmi plac la nebunie ploile cu soare, de vară.

De câteva zile încoace, ascult o melodie... ciudată prin acordurile trompetei armonizate impecabil cu cele ale sintetizatorului. E acea melodie pe care o înţelegi cu adevărat doar noaptea, când singura lumină din jurul tău e cea a monitorului şi vezi pe geam cerul negru de noapte, uşor de vară. Iar la sfârşit, după ce ţi-ai pus toate întrebările existenţiale pe care ţi le puteai pune, o chitară, minunată chitară, vine şi răspunde atât de simplu, atât de sofisticat.

Ieri ascultam Ella Fitzgerald şi mă gândeam că e atât de bine să dormi cu jazz şi nu-jazz în boxe. Chestie pe care probabil o voi şi face, pentru că Ella Fitzgerald este una dintre cele mai bune soliste de jazz. Bine, în playlist poţi să adaugi şi ceva Sade, poate şi Aretha Franklin, Tracy Chapman, B.B. King, Diana Krall. Dacă vrei să te întreci cu timpul, aruncă în lista de melodii şi Katie Melua - Learning The Blues, e o melodie superbă.

O să vă mai scriu de muzică, am despre ce să vă povestesc la nesfârşit. Îmi trebuie energie. Sau, şi mai bine, un RedBull. Ca să rezolvăm problema.
De data asta, a fost să fie să fie jazz. Mâine... Cine ştie?!


Tracy Chapman - This Time/Crossroads [1989]

Vă pun melodia asta pentru că este superbă şi, evident, vreau să o ascultaţi. E tristă. De data asta nici eu nu mă simt bine.


Protassov & Kinski - Eastern/Lounge For Lovers [2006]

Asta-i melodia de care vă povesteam în articol. Ascultaţi-o noaptea, aşa veţi înţelege de ce şi cum.

Vară, ploaia

E unu noaptea. Pe stradă - câte o maşină rătăcită, fereastra - deschisă, muzica - mereu în urechile mele.
Miroase a ploaie de vară. Miroase a asfalt ud şi miroase a verde proaspăt. Închid ochii - niciun bec aprins. Doar muzica îşi susură armoniile... Da, este una din rarele dăţi când e dată încet.
Îmi doresc să plouă. Dintr-o dată, să fiu surprinsă. Mult, să am timp să savurez. Vara, nu-mi plac ploile scurte. N-au cap şi n-au coadă.
Vreau ca dimineaţa să fie senină, să mă orbească soarele şi să mă trezesc (camera e orientată înspre est). Apoi să se înnoreze şi să plouă. Să plouă din belşug. Să stau tolănită într-un şezlong, sub o umbrelă, pe o pajişte care să înverzească de ploaie. Iar dacă adie vântul, să am şi o pătură pe care să o trag peste mine.
Uite cum sar din cameră pe pajişte....!

Realitatea? Deschid ochii şi văd că nu sunt singura din noapte. Nu miroase decât a gaze de eşapament. Şi tocmai s-a pus verde la stop, şi sunt multe, multe maşini care trec pe stradă...

Nigel Hayes - In The Park/Jazz Vibe: Lounge Selection [2006]

Nisipul atât de mărunt, atât de mult

Văd marea şi simt nisipul cum îmi curge printre degete, printre gânduri şi armonii. Aud muzica lounge undeva, departe.
E sunetul mării care se sparge de nisipul atât de mărunt, atât de mult cel care-mi dă impresia că e undeva, cumva un acord. Nu e, căci marea şi nisipul se luptă mereu, nesfârşit. Şi, pentru totdeauna, marea se sparge în nisipul atât de mărunt, atât de mult.
Şi totuşi, undeva în spatele meu se aude Madonna - What it feels like a girl in remixul lui Stephane Pompougnac; îmi place băiatul ăsta, simte muzica, simte clipa (pentru aprofundare, ascultaţi Hotel Costes, compilaţia lui de muzică lounge).
Ridic ochii şi văd luna. E plină, albă, maiestuoasă în trecerea ei pe cer; căci da, timpul se mişcă atât de încet încât pot să văd cum luna contemplă marea pierdută în nisipul atât de mărunt, atât de mult.

Acolo visez să fiu, să aud nisipul, să simt marea, să las aerul tare să-mi treacă prin păr, iar sarea din atmosferă să treacă prin piele....
Până atunci doar visez.

Madonna - What It Feels Like A Girl (Stephane Pompougnac Mix)/Best Of Hotel Costes [2004]

Misread

Mi-ar plăcea să cred că tot ce mi s-a întâmplat până acum e un vis urâţel, avut într-o noapte în care patul era prea rece şi pătura prea mare. Mi-ar fi plăcut să ştiu că noaptea e doar a mea şi că pot să fac ce vreau la zenit, că aş putea să plec la Polul Nord la fel de bine cum aş putea să mă duc în Caraibe şi să nu mă mai întorc (analizând situaţia, am realizat că la Polul Nord e prea frig; rămâne varianta cu Insulele Caraibe). Aş vrea să-mi iau chitara şi să cânt, sau mai bine să mă pierd pe acordurile Cafe del Mar. La fel de bine cum aş putea să beau un espresso dublu de la illy sau să îmi iau un hard extern cu memorie de un terra, boxele şi-un laptop şi să plec, să plec doar eu şi muzica...

Tot ce mi s-a întâmplat nu e doar un vis urâţel, ci e chiar realitatea. Cam urâtă, într-adevăr. Noaptea nu e numai a mea, e şi a noctambulilor ce-şi plimbă maşinile la orele astea mici din noapte. La zenit, în timp ce mâncam, am constatat că bătea vântul. Deloc încântător. Nu, nu pot să plec nici la Polul Nord şi nici în Caraibe. În ceea ce priveşte zdrăngănitul din chitară, nu ştiu decăt două acorduri (A Major şi F Major, pentru connaisseuri); cât despre Cafe del Mar, ce să zic... acum, în boxele mele, cântă, minunat - ce-i drept -, Kings Of Convenience. Nu am nici cafea illy şi nici maşinărie din aia de făcut espresso, aşa că îmi pun pofta în cui. Să plec doar eu cu muzica... Ăsta e doar un vis aflat la ani-lumină. Mă gândesc că, totuşi, viaţa asta oi reuşi ceva în sensul acesta....

Melodia pe care o ascult obsesiv de ceva timp este Kings Of Convenience - Misread. E genul ăla de cântec care numai că nu te imploră să pui capul pe pernă şi să te laşi dus de tsunami-ul armoniilor... Pentru că da, chitara, pianul şi vocile celor doi solişti se încheagă atât de bine, încât ai senzaţia că tot şi toate sunt ale tale. Şi că, de fapt, tu ai citit greşit acel conditional-optativ din dorinţele tale.

Tot ce am trăit până acum este un vis urât, într-o noapte în care patul era prea rece şi pătura prea mare. Noaptea e doar a mea şi a lui şi la zenit pot să fac ce vreau. Pot să plec la Polul Nord la fel de bine cum pot să mă duc în Caraibe şi să nu mă mai despart de albastrul acela divin. Îmi iau chitara şi învăţ să cânt, mai apoi uit de mine pe acordurile Cafe del Mar. Îmi cumpăr cafea şi espressor illy şi vorbesc cafeaua aia cu cineva la care ţin foarte mult. Şi fac rost şi de hard extern, şi de laptop, şi de boxe şi plec...

Kings Of Convenience - Misread/Riot On An Empty Street [2004]

Noapte

Cineva a observat că articolele mele sunt publicate, în majoritate, la ore mici din noapte. M-a întrebat de ce. Şi răspund acum.
Noaptea este, după zenit, cel mai frumos moment al unei zile (?!). Deşi ador lumina şi urăsc cu patimă întunericul, noaptea mă invită la introspecţie. La analiză. La liniştea din armonii, căci numai noaptea pot să ascult Gotye, Nightmares on Wax, Sofa Surfers, Thievery Corporation sau compilaţii ca Erotic Lounge (bine, asta se presupune că e făcută pentru noapte), Cafe Del Mar sau Buddha Bar.
Noaptea, tot ce este împrăştiat se aşează la locul său şi tot noaptea este momentul în care nicio clipă nu este irosită.
Noaptea am timp să stau, am mai spus că, după o perioadă de activitate intensă, îmi place să stau. Să mă relaxez, să ascult doar notele ce curg dinspre boxe înspre vene, nu şi vorbe inutile.
Da, noptea sunt în elementul meu. Noaptea pot să vad cu adevărat ce mă înconjoară.
Şi o zi fără o noapte este ca un puzzle cu o piesă care lipseşte.

Gotye - Puzzle With a Piece Missing/Like Drawing Blood [2006]