Kings of Leon. Sau o descoperire mai veche, lăsată în folderul cu muzică şi regăsită acum, când cineva m-a întrebat de Sex on Fire.
Singurele versuri pe care mi le-am pus vreodată la status (ce ţi-e şi cu messengerul ăsta) au fost din Depeche Mode. "It's my desire/To give myself to you/Sometimes". Erau esenţa, erau totul, erau ceea ce puteam spune eu în trei bloguri şi patru cărţi.
Apoi a apărut Carla Bruni şi "La derniere minute". Nişte alte versuri care, într-o anumită perioadă, au fost la fel de sintetice precum au fost şi Depeche.
Sâmbătă, m-a întrebat cineva de Kings of Leon. Şi mi-am adus aminte de ei. Şi am reascultat Sex On Fire. Şi Manhattan. Şi Closer. Şi am avut o revelaţie. Una mare rău de tot.
###
O altă melodie are mă chinuie de foarte multă vreme (şi cred că am mai scris de ea) este "Time alone" a lui Josh Martinez. Orchestraţie de nota 20 şi o voce superbă. Albumul pe care a fost lansată se numeşte "Midriff Music" şi a fost lansat în 2004.
Şi e unul din puţinele albume pe care nu l-am găsit. Pe care vreau să-l ascult de un milion de ori, pentru că ştiu că mi-ar plăcea până la lună şi înapoi. Intră în categoria revelaţiilor de tip "Rodrigo y Gabriela" (să nu mă bateţi, dar îi ascult de un an). Bine, sunt genuri cu totul diferite, dar uite ce poate să facă o minte de om...
P.S.: Titlul o să-l înţelegeţi după ce ascultaţi melodia.
P.P.S.: Antena 3 nu mai difuzează Jay Leno Show. Urât, foarte urât. Şi dureros. Ghici ce?! Acolo i-am văzut pentru prima oară pe Rodrigo y Gabriela.
Se afișează postările cu eticheta Viva La Musica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Viva La Musica. Afișați toate postările
26 februarie 2009
11 ianuarie 2009
Cretinismele noii generaţii
Hai, ăştia mai tinerei, săriţi-mi în cap!
Cum stăteam eu azi-noapte şi sufeream de o cruntă insomnie, ajung, vrând-nevrând, la canalul cu numărul 27 de pe TV-ul maică-mii. Adică MTV. Şi-aşa nu aveam ce face, era vreo 2 juma', dacă nu chiar trei noaptea, hai să las aici. Trebuie să menţionez că mă uit din an în Paşte la MTV. Pentru că nu am timp, pentru că majoriatea VJ-ilor sunt insipizi, incolori şi inodori (zic majoritatea pentru că, de-a lungul isoriei, au mai existat diverse talente pe acolo, vezi Melania Medeleanu), pentru că sunt aceleaşi videoclipuri în heavy-rotation, pentru că, pentru că.
Doamne-Dumnezeuleeeeeeeeee!
Dacă te uiţi şi noaptea pe MTV, rămâi traumatizat pe viaţă. Nu vă doresc şi vouă aşa ceva, deci mai bine nu încercaţi acasă.
Dar s-a născut o întrebare: Cine p... picioru' mesei face videoclipurile astea absolut îngrozitoare??? Vă jur, au fost trei sferturi de oră populate cu Moartea (pe bune!), cu diverşi scheleţi, schelete şi scheleţoi, respectiv scheleţici, cu diverse animaţii reprezentând, de preferinţă, ce credeţi?, schelete. Iar dacă respectivele adunături de oase mai făceau şi sex, era perfect.
Stau şi mă întreb care sunt producătorii care ar strica piese foarte, foarte mişto cu aşa nişte orătănii?! Până şi clipul uneia dintre cele mai mişto piese - Music Matters a celor de la Faithless - are un schelet alergător în componenţă.
Pot să înţeleg animaţia (Gorillaz sunt exemplul perfect). Pricep teribilismul (practicantă ferventă, ce să-i faci?); tentaţiile gen droguri şi alcool sunt prea mari - oricum ar fi, tot ai nevoie de un cap bine prins pe umeri.
Înţeleg şi că e noapte, înţeleg şi că lumea vrea sex. Şi totuşi, schelete care să facă sex?! Care naiba să fie profilul consumatorului de astfel de clipuri? Emo?? Din câte cunosc eu (recunosc, la capitolul ăsta stau prost), nu prea ascultă muzică electronică.
Şi om normal să fii, şi tot te arunci pe geam după ce vezi prostiile alea. Pe cuvâtul meu, mai bine te uiţi la un film porno decât la aşa ceva. Nu de alta, dar e mai educativ.
Şi să vă văd cum îmi spuneţi voi acum că nu înţeleg arta modernă, că sunt o babă care nu are de ce să îşi dea cu părerea, că e cool şi nu pricep eu.
P.S.: Staţi aşa, că-cred că am găsit ideea. Scheletul este componenta de bază a corpului uman, iar muzica este chintesenţa?
Şi încă ceva, ca să nu credeţi că sunt numai filme de groază, puteţi să vă uitaţi liniştiţi la clipul de la "Teo And Tea" a lui Jean Michelle Jarre.
Cum stăteam eu azi-noapte şi sufeream de o cruntă insomnie, ajung, vrând-nevrând, la canalul cu numărul 27 de pe TV-ul maică-mii. Adică MTV. Şi-aşa nu aveam ce face, era vreo 2 juma', dacă nu chiar trei noaptea, hai să las aici. Trebuie să menţionez că mă uit din an în Paşte la MTV. Pentru că nu am timp, pentru că majoriatea VJ-ilor sunt insipizi, incolori şi inodori (zic majoritatea pentru că, de-a lungul isoriei, au mai existat diverse talente pe acolo, vezi Melania Medeleanu), pentru că sunt aceleaşi videoclipuri în heavy-rotation, pentru că, pentru că.
Doamne-Dumnezeuleeeeeeeeee!
Dacă te uiţi şi noaptea pe MTV, rămâi traumatizat pe viaţă. Nu vă doresc şi vouă aşa ceva, deci mai bine nu încercaţi acasă.
Dar s-a născut o întrebare: Cine p... picioru' mesei face videoclipurile astea absolut îngrozitoare??? Vă jur, au fost trei sferturi de oră populate cu Moartea (pe bune!), cu diverşi scheleţi, schelete şi scheleţoi, respectiv scheleţici, cu diverse animaţii reprezentând, de preferinţă, ce credeţi?, schelete. Iar dacă respectivele adunături de oase mai făceau şi sex, era perfect.
Stau şi mă întreb care sunt producătorii care ar strica piese foarte, foarte mişto cu aşa nişte orătănii?! Până şi clipul uneia dintre cele mai mişto piese - Music Matters a celor de la Faithless - are un schelet alergător în componenţă.
Pot să înţeleg animaţia (Gorillaz sunt exemplul perfect). Pricep teribilismul (practicantă ferventă, ce să-i faci?); tentaţiile gen droguri şi alcool sunt prea mari - oricum ar fi, tot ai nevoie de un cap bine prins pe umeri.
Înţeleg şi că e noapte, înţeleg şi că lumea vrea sex. Şi totuşi, schelete care să facă sex?! Care naiba să fie profilul consumatorului de astfel de clipuri? Emo?? Din câte cunosc eu (recunosc, la capitolul ăsta stau prost), nu prea ascultă muzică electronică.
Şi om normal să fii, şi tot te arunci pe geam după ce vezi prostiile alea. Pe cuvâtul meu, mai bine te uiţi la un film porno decât la aşa ceva. Nu de alta, dar e mai educativ.
Şi să vă văd cum îmi spuneţi voi acum că nu înţeleg arta modernă, că sunt o babă care nu are de ce să îşi dea cu părerea, că e cool şi nu pricep eu.
P.S.: Staţi aşa, că-cred că am găsit ideea. Scheletul este componenta de bază a corpului uman, iar muzica este chintesenţa?
Şi încă ceva, ca să nu credeţi că sunt numai filme de groază, puteţi să vă uitaţi liniştiţi la clipul de la "Teo And Tea" a lui Jean Michelle Jarre.
31 decembrie 2008
It's all gone
Gata. Ăsta a fost. Mi-a părut tare bine şi a fost tare mişto.
Vă mulţumesc că aţi fost aici, îmi sunteţi tare dragi. Şi vă aştept şi la anul, cu poveştile şi îndoielile şi dilemele şi depresiile şi aventurile mele.
Poate că de la anul o să vă pot spune nişte poveşti despre poveşti de adormit/trezit bărbaţii; deocamdată nu am găsit încă starea şi motivul să pun în lumina monitorului astfel de basme. Da, au ajuns basme.
Aveţi grijă de voi. Muzici bune şi prieteni vă doresc. Ne vedem la anu' (adică mâine)!
Vă mulţumesc că aţi fost aici, îmi sunteţi tare dragi. Şi vă aştept şi la anul, cu poveştile şi îndoielile şi dilemele şi depresiile şi aventurile mele.
Poate că de la anul o să vă pot spune nişte poveşti despre poveşti de adormit/trezit bărbaţii; deocamdată nu am găsit încă starea şi motivul să pun în lumina monitorului astfel de basme. Da, au ajuns basme.
Aveţi grijă de voi. Muzici bune şi prieteni vă doresc. Ne vedem la anu' (adică mâine)!
21 decembrie 2008
Uite ce am găsit
Descoperiri făcute aseară.
Manu Katche. Sau jazz în stare pură.
Şi Savinna Yannatou - voce de înger.
Sigur Ros, pentru că de fiecare dată când îl ascult mă trec fiorii.
Enjoy!
Manu Katche. Sau jazz în stare pură.
Şi Savinna Yannatou - voce de înger.
Sigur Ros, pentru că de fiecare dată când îl ascult mă trec fiorii.
Enjoy!
14 decembrie 2008
Fără
Geamul e foarte aburit şi nu pot să văd afară. Pe birou zac aruncate nişte ambalaje de bomboane de pom, o jucărie de lui Chester, o sticlă de apă, nişte bani şi ceasul meu de mână.
"I did it my way..."
Pentru că omul ăsta e un geniu. Pentru că m-au trecut fiorii când am văzut clipul. Pentru că Robbie e prea bun. Şi pentru că sala îi răspunde minunat.
"I did it my way..."
Pentru că omul ăsta e un geniu. Pentru că m-au trecut fiorii când am văzut clipul. Pentru că Robbie e prea bun. Şi pentru că sala îi răspunde minunat.
24 noiembrie 2008
Esquivel, frig, vin
Am început să mă obişnuiesc bine de tot cu frigul ăsta pătrunzător. A început să îmi placă să îmi îngheţe nasul, iar gândul că o să pot să mă duc la munte să învăţ - în sfărşit - să schiez devine chiar interesant.
V-am zis că am băut vinul fiert de care îmi era atât de poftă? Dacă da, nu-i nimic, mai facem un pic de aprofundare.
E ca şi cum aş fi deschis Cutia Pandorei, acum mi-e şi mai poftă... Dar a fost demenţială vinerea trecută.
Am citit şi cel de-al doilea roman al Laurei Esquivel, "La fel de iute ca dorinţa" ("Tan velaz como el deseo" în original). Şi - din nou - mi-am dat seama că nu sunt decât o verigă, o parte importantă, dar insignifinată. Toate au o completare şi totul este ciclic.
Vă las să citiţi cartea voi singuri, dacă reuşiţi să o găsiţi. Şi pe cei care aţi fost la Gaudeamus vă rog să îmi spuneţi dacă ştiţi de vreo reeditare a cărţilor lui Esquivel. Iniţial au apărut la Humanitas, dar nu le-am mai găsit decât la o bibliotecă, iar la un anticariat nu am apucat să ajung.
Stau de 10 minute şi mă întreb ce melodie să pun azi. Dacă să fie Phoenix, dacă să fie Vivaldi. Sau poate The Doors, deşi Ingrid ar fi perfect.
Sincer vă spun că nu ştiu. Şi totuşi...
Suzanne Vega - Lolita/Nine Objects Of Desire [1996]
V-am zis că am băut vinul fiert de care îmi era atât de poftă? Dacă da, nu-i nimic, mai facem un pic de aprofundare.
E ca şi cum aş fi deschis Cutia Pandorei, acum mi-e şi mai poftă... Dar a fost demenţială vinerea trecută.
Am citit şi cel de-al doilea roman al Laurei Esquivel, "La fel de iute ca dorinţa" ("Tan velaz como el deseo" în original). Şi - din nou - mi-am dat seama că nu sunt decât o verigă, o parte importantă, dar insignifinată. Toate au o completare şi totul este ciclic.
Vă las să citiţi cartea voi singuri, dacă reuşiţi să o găsiţi. Şi pe cei care aţi fost la Gaudeamus vă rog să îmi spuneţi dacă ştiţi de vreo reeditare a cărţilor lui Esquivel. Iniţial au apărut la Humanitas, dar nu le-am mai găsit decât la o bibliotecă, iar la un anticariat nu am apucat să ajung.
Stau de 10 minute şi mă întreb ce melodie să pun azi. Dacă să fie Phoenix, dacă să fie Vivaldi. Sau poate The Doors, deşi Ingrid ar fi perfect.
Sincer vă spun că nu ştiu. Şi totuşi...
Suzanne Vega - Lolita/Nine Objects Of Desire [1996]
15 noiembrie 2008
Grevă? Stai să mă leg la şireturi
Toată povestea asta cu greva care se făcea, dar - de fapt - nu se mai face mi se pare încă un argument în favoarea afirmaţiei că nimeni nu este în stare să facă nimic.
Mi se pare dubios că acum două săptămâni nu şi-a dat nimeni seama că mai e o lună de guvernare Tăriceanu. Şi erau pe cai mari, era teroarea de pe lume că nu le dau salariile mărite; "lumeee, nu vor să ne dea banii... Grevă, facem grevă!"
Chestia asta spune prea multe despre români. Despre cum nu sunt în stare să facă nimic până la capăt. Despre cum promit ceva şi se răzgândesc la jumătatea drumului.
***
Observ că din ce în ce mai multe reclame folosesc pe post de coloană sonoră melodii ale celor de la Gotan Project. O fi de la vreme, zic. Sau de la faptul că vin a doua oară în România - pe 27 noiembrie.
Ca să revenim, ce fenomen mai e şi ăsta?
Şi tot pe teme muzicale, promo-ul nou de la Antena 3 e DEMENŢIAL. Rulează de vreo câteva săptămâni, iar după emisiunea lui Mircea Badea rămân pe Antena 3 ca să văd - şi să ascult - acel promo. Pentru că are o coloană sonoră absolut fantastică. Şi dacă cineva ştie cum se numeşte acea temă, îl rog să-i spună şi muritoarei de rând care scrie aici cum se numeşte. Tema muzicală, că despre asta vorbeam.
***
Nu cred că ştiţi vremurile acelea în care să porţi jeans şi să cânţi rock era o blasfemie. Am găsit prin computerul meu o melodie care vine chiar de atunci.
Un puşti cu aer de rebel care cântă despre New Orleans şi despre o casă a soarelui răsare, de pe vremea când rockul era doar un vis.
The Animals - The House Of The Rising Sun/The House Of The Rising Sun [1964]
Mi se pare dubios că acum două săptămâni nu şi-a dat nimeni seama că mai e o lună de guvernare Tăriceanu. Şi erau pe cai mari, era teroarea de pe lume că nu le dau salariile mărite; "lumeee, nu vor să ne dea banii... Grevă, facem grevă!"
Chestia asta spune prea multe despre români. Despre cum nu sunt în stare să facă nimic până la capăt. Despre cum promit ceva şi se răzgândesc la jumătatea drumului.
***
Observ că din ce în ce mai multe reclame folosesc pe post de coloană sonoră melodii ale celor de la Gotan Project. O fi de la vreme, zic. Sau de la faptul că vin a doua oară în România - pe 27 noiembrie.
Ca să revenim, ce fenomen mai e şi ăsta?
Şi tot pe teme muzicale, promo-ul nou de la Antena 3 e DEMENŢIAL. Rulează de vreo câteva săptămâni, iar după emisiunea lui Mircea Badea rămân pe Antena 3 ca să văd - şi să ascult - acel promo. Pentru că are o coloană sonoră absolut fantastică. Şi dacă cineva ştie cum se numeşte acea temă, îl rog să-i spună şi muritoarei de rând care scrie aici cum se numeşte. Tema muzicală, că despre asta vorbeam.
***
Nu cred că ştiţi vremurile acelea în care să porţi jeans şi să cânţi rock era o blasfemie. Am găsit prin computerul meu o melodie care vine chiar de atunci.
Un puşti cu aer de rebel care cântă despre New Orleans şi despre o casă a soarelui răsare, de pe vremea când rockul era doar un vis.
The Animals - The House Of The Rising Sun/The House Of The Rising Sun [1964]
14 noiembrie 2008
Căştile mele şi vorbăria lor
Tocmai ce am constat că, dacă îmi bag căştile în urechi, nu mai simt frigul atât de... intens.
Bun zic, avem antidot. Şi dacă tot avem, să-l şi aplcăm. Dar ce, poţi?
Nu, niciodată. Pentru că mereu se găseşte vreunul care să te întrebe dracu ştie ce fix când tu ai căştile în urechi şi-ţi asculţi cele mai mişto piese care să meargă cu vremea.
Dacă mă vezi că am căştile în urechi, poţi să mă laşi liniştit în pace. E clar că nu am chef de vorbă şi, dacă voi vorbi totuşi, conevrsaţia va fi de natură urgentă şi se va desfăşura la telefon.
Că eu nu am nici o vină că tu ai chef de vorbă...
Norah Jones - Carnival Town/Feels Like Home [2004]
Bun zic, avem antidot. Şi dacă tot avem, să-l şi aplcăm. Dar ce, poţi?
Nu, niciodată. Pentru că mereu se găseşte vreunul care să te întrebe dracu ştie ce fix când tu ai căştile în urechi şi-ţi asculţi cele mai mişto piese care să meargă cu vremea.
Dacă mă vezi că am căştile în urechi, poţi să mă laşi liniştit în pace. E clar că nu am chef de vorbă şi, dacă voi vorbi totuşi, conevrsaţia va fi de natură urgentă şi se va desfăşura la telefon.
Că eu nu am nici o vină că tu ai chef de vorbă...
Norah Jones - Carnival Town/Feels Like Home [2004]
11 noiembrie 2008
Chatterie
De ceva vreme încoace, sunt într-o totală lipsă de chef. Lipsă de chef de orice, mai puţin de plimbat, de băut cafea, de stat de vorbe, de plimbat iarăşi, de mers la Eminescu sau la Cărtureşti şi savurat mirosul ăla de cerneală proaspătă.
Habar nu am dacă e de la iarna care vine. Sau de la faptul că am o săptămână în care am treabă cât pentru două luni. Sau de la faptul că sunt în acea perioadă a anului în care nu îmi găsesc muzica. Nu ştiu câţi dintre voi cunosc starea asta: nu îţi găseşti locul în casă, lumea te mută de colo colo - "stai în drum" -, când ţi-e prea firg, când ţi-e prea cald.
Parcă ar merge U2, dar mai bine lasă Coldplay, deşi nici asta nu ar merge ca Suzanne Vega, dar poate poţi s-o laşi pe Tracy Chapman, asta dacă te-ai plictisit de Norah Jones. Dacă nu, vezi Moloko sau Goldfrapp, treacă de la noi, deşi nu ar strica nici un Porcupine Tree, dar - deocamdată - lasă-l pe Gotye. Dar Parov Stelar s-ar potrivi de minune, dar lasă mai bine Priscilla Ahn, care nu-i atât de mişto cum e Amos Lee, dar decât nimic, mai bine Ingrid Michaelson. Camera Obscura? Nu, Carla Bruni. Sau The Doors lângă ceva Pink Floyd. Lângă care poate să stea şi Nightmares On Wax şi Cafe Del Mar. Deşi Gianna Nannini stă bine lângă Morcheba. Gotan Project nu are nimic lângă Bond, iar Otros Aires stă bine lângă Gary Jules.
Asta mi se întâmplă atunci când nu pot să ascult ceea ce e cel mai bun pentru vremea asta. Când nu găsesc atmosfera potrivită care să mă facă să uit că afară e iarăşi frig. Când nu mai găsesc cartea pe care o vreau. Sau când nu mai găsesc treapta de volum. Când nu mai găsesc acel miros. Şi acel gust.
Je veux des chansons en français. Et son arôme. Et du café.
In-Grid - Un Homme Et Une Femme/La Vie En Rose [2004]
Habar nu am dacă e de la iarna care vine. Sau de la faptul că am o săptămână în care am treabă cât pentru două luni. Sau de la faptul că sunt în acea perioadă a anului în care nu îmi găsesc muzica. Nu ştiu câţi dintre voi cunosc starea asta: nu îţi găseşti locul în casă, lumea te mută de colo colo - "stai în drum" -, când ţi-e prea firg, când ţi-e prea cald.
Parcă ar merge U2, dar mai bine lasă Coldplay, deşi nici asta nu ar merge ca Suzanne Vega, dar poate poţi s-o laşi pe Tracy Chapman, asta dacă te-ai plictisit de Norah Jones. Dacă nu, vezi Moloko sau Goldfrapp, treacă de la noi, deşi nu ar strica nici un Porcupine Tree, dar - deocamdată - lasă-l pe Gotye. Dar Parov Stelar s-ar potrivi de minune, dar lasă mai bine Priscilla Ahn, care nu-i atât de mişto cum e Amos Lee, dar decât nimic, mai bine Ingrid Michaelson. Camera Obscura? Nu, Carla Bruni. Sau The Doors lângă ceva Pink Floyd. Lângă care poate să stea şi Nightmares On Wax şi Cafe Del Mar. Deşi Gianna Nannini stă bine lângă Morcheba. Gotan Project nu are nimic lângă Bond, iar Otros Aires stă bine lângă Gary Jules.
Asta mi se întâmplă atunci când nu pot să ascult ceea ce e cel mai bun pentru vremea asta. Când nu găsesc atmosfera potrivită care să mă facă să uit că afară e iarăşi frig. Când nu mai găsesc cartea pe care o vreau. Sau când nu mai găsesc treapta de volum. Când nu mai găsesc acel miros. Şi acel gust.
Je veux des chansons en français. Et son arôme. Et du café.
In-Grid - Un Homme Et Une Femme/La Vie En Rose [2004]
8 noiembrie 2008
La vie en rose
De fiecare dată când se apropie iarna, ascult albumul ăsta al lui In-grid. O ştiţi de la radio, "Tu es foutu" se chema piesa ei cu care a spart topurile.
"La vie en rose" e un album minunat. Are coveruri, dar sunt foarte, foarte reuşite. L-am ascultat prima oară de Crăciun şi asociez venirea iernii cu genul ăsta de muzică: slow, un pic de acordeon, o voce cu un timbru special, franceză.
Asta ascult de vreo două zile încoace. Cam de când a început să miroasă a iarnă.
(trei steluţe)
Asta a fost prima zi cu cizme, palton şi bluză cu mânecă lungă, pe gât. Ziua când am văzut stivele de frunze de pe marginea trotuarului. Doar săptămâna trecută le măturasem din curte, la Policiori...
(trei steluţe)
Urăsc toate poveştile alea cu sipritul sărbătorilor, cu "fii mai bun, fii adevărat", cu iertarea aproapelui. Şiţi voi la ce mă refer. Când aud sfaturi de genul ăsta mi se întoarce stomacul pe dos. Mi-e silă de ăia care sunt "fericiţi" doar de sărbători. Silă! Da' mai avem timp să abrodăm subiectul.
Partea proastă e că deja am început să aud din ce în ce mai des texte de genul ăsta. Şi mai am o lună şi până la Crăciun.
In-Grid - Un Beau Roman (Une Belle Histoire)/La Vie En Rose [2004]
"La vie en rose" e un album minunat. Are coveruri, dar sunt foarte, foarte reuşite. L-am ascultat prima oară de Crăciun şi asociez venirea iernii cu genul ăsta de muzică: slow, un pic de acordeon, o voce cu un timbru special, franceză.
Asta ascult de vreo două zile încoace. Cam de când a început să miroasă a iarnă.
(trei steluţe)
Asta a fost prima zi cu cizme, palton şi bluză cu mânecă lungă, pe gât. Ziua când am văzut stivele de frunze de pe marginea trotuarului. Doar săptămâna trecută le măturasem din curte, la Policiori...
(trei steluţe)
Urăsc toate poveştile alea cu sipritul sărbătorilor, cu "fii mai bun, fii adevărat", cu iertarea aproapelui. Şiţi voi la ce mă refer. Când aud sfaturi de genul ăsta mi se întoarce stomacul pe dos. Mi-e silă de ăia care sunt "fericiţi" doar de sărbători. Silă! Da' mai avem timp să abrodăm subiectul.
Partea proastă e că deja am început să aud din ce în ce mai des texte de genul ăsta. Şi mai am o lună şi până la Crăciun.
In-Grid - Un Beau Roman (Une Belle Histoire)/La Vie En Rose [2004]
30 octombrie 2008
Ieri
Una dintre cele mai mişto zile de până acum. M-am simţit bine, am râs, m-am distrat. Da' tot nu vă spun ce şi cum...
Io acu' mă duc în pat. Că de aseară se tot învârte camera cu mine. Am luat şi calciu,ş i nurofen, am şi mâncat... Nimic, absolut nimic.
P.S.: Băgaţi mare cu greva aia, hai. Că am aşa o lene în mine...
Io acu' mă duc în pat. Că de aseară se tot învârte camera cu mine. Am luat şi calciu,ş i nurofen, am şi mâncat... Nimic, absolut nimic.
P.S.: Băgaţi mare cu greva aia, hai. Că am aşa o lene în mine...
21 octombrie 2008
Infect
E al dracului de frig în casă. Nu mai ştiu ce să-mi pun pe mine, să nu mai dârdâi în halul ăsta. Şi nu am nimic să mă încălzească. Ha!
LG Chocolate e cel mai mare rahat care se putea inventa vreodată. În afară de faptul că e configurat ca dracu', i se blochează tastele senzitive, se mai blochează meniul, se mai bălăngăne clapa... Vai, unde-i Nokia 3210 ăla, scăpat de două ori în wc (nu glumesc) şi care încă mai merge?!
Aşa mă enervează rataţii care vin să-şi dea cu părerea despre munca unui om! Zău că nu am văzut ceva mai stupid, mai cretin şi mai imbecil de atât. Dacă e prost, lasă-l în pace, să-şi vadă de ale lui. Nu-l băgă în seamă. Se calmează repede. Ba chiar foarte repede.
Da' şi dacă te mănâncă în fund să-l bagi înseamă, să-i dai replica... Ai pus-o. Pentru că prostul, oricât ar fi el de prost, are gura spurcată. Şi să vezi atunci distracţie!
Infect. Absolut infect.
Strunz & Farah - Heat Of The Sun/Heat Of The Sun [2005]
LG Chocolate e cel mai mare rahat care se putea inventa vreodată. În afară de faptul că e configurat ca dracu', i se blochează tastele senzitive, se mai blochează meniul, se mai bălăngăne clapa... Vai, unde-i Nokia 3210 ăla, scăpat de două ori în wc (nu glumesc) şi care încă mai merge?!
Aşa mă enervează rataţii care vin să-şi dea cu părerea despre munca unui om! Zău că nu am văzut ceva mai stupid, mai cretin şi mai imbecil de atât. Dacă e prost, lasă-l în pace, să-şi vadă de ale lui. Nu-l băgă în seamă. Se calmează repede. Ba chiar foarte repede.
Da' şi dacă te mănâncă în fund să-l bagi înseamă, să-i dai replica... Ai pus-o. Pentru că prostul, oricât ar fi el de prost, are gura spurcată. Şi să vezi atunci distracţie!
Infect. Absolut infect.
Strunz & Farah - Heat Of The Sun/Heat Of The Sun [2005]
19 octombrie 2008
Unii sunt mai buni decât mine
"Tu es ma came,
Ma toxique, ma volupté suprême,
Mon rendez vous chéri et mon abîme
Tu fais rire au plus doux de mon âme
Tu es ma came
Tu es mon genre de délice, de programme
Je t'aspire, je t'expire et je me pâme
Je t'attends comme on attend la manne
Tu es ma came
J'aime tes yeux, tes cheveux, ton arôme
Viens donc la que je te goûte que je te fume
Tu es mon bel amour, mon anagramme
Tu es ma came
Plus mortelle que l'héroïne afghane
Plus dangereux que la blanche colombienne
Tu es ma solution à mon doux problème
Tu es ma came
A toi tous mes soupirs, mes poèmes
Pour toi toutes mes prières c'est la lune
A toi ma disgrâce et ma fortune
tu es ma came
Quand tu pars c'est l'enfer et ses flamme
toute ma vie, toute ma peau te réclame
on dirait que tu coules dans mes veines
je te veux jusqu'à en vendre l'âme
à tes pieds je dépose mes armes
Tu es ma came
Tu es ma came"
Exact asta aş spune şi eu în articolul de azi. Dar Carla Bruni a spus-o mai devreme - şi mai bine - decât mine.
Carla Bruni - Tu Es Ma Came/Comme Si De Rien N'etait [2008]
Ma toxique, ma volupté suprême,
Mon rendez vous chéri et mon abîme
Tu fais rire au plus doux de mon âme
Tu es ma came
Tu es mon genre de délice, de programme
Je t'aspire, je t'expire et je me pâme
Je t'attends comme on attend la manne
Tu es ma came
J'aime tes yeux, tes cheveux, ton arôme
Viens donc la que je te goûte que je te fume
Tu es mon bel amour, mon anagramme
Tu es ma came
Plus mortelle que l'héroïne afghane
Plus dangereux que la blanche colombienne
Tu es ma solution à mon doux problème
Tu es ma came
A toi tous mes soupirs, mes poèmes
Pour toi toutes mes prières c'est la lune
A toi ma disgrâce et ma fortune
tu es ma came
Quand tu pars c'est l'enfer et ses flamme
toute ma vie, toute ma peau te réclame
on dirait que tu coules dans mes veines
je te veux jusqu'à en vendre l'âme
à tes pieds je dépose mes armes
Tu es ma came
Tu es ma came"
Exact asta aş spune şi eu în articolul de azi. Dar Carla Bruni a spus-o mai devreme - şi mai bine - decât mine.
Carla Bruni - Tu Es Ma Came/Comme Si De Rien N'etait [2008]
12 octombrie 2008
Apocalyptica
De vreo câteva zile încoace, am făcut o obsesie pentru Apocalyptica. Sunt geniali băieţii ăştia!
Nu ştiu de ce acum. Că ştiu de ei de un car de vreme. Probabil a trebuit să aştept să înţeleg cu adevărat muzica asta. În deplinul sens, în deplina armonie.
Nu ştiu de ce acum. Că ştiu de ei de un car de vreme. Probabil a trebuit să aştept să înţeleg cu adevărat muzica asta. În deplinul sens, în deplina armonie.
10 septembrie 2008
Ce-am mai ascultat
În ultima vreme am ascultat foarte multe albume reuşite şi, ca atare, m-am gândit să şi scriu despre ele.
Carla Bruni - Comme Si De Rien N'Etait. Excelent. Minunat. Un album de zece ori mai bun decât "Quelq'un m'a dit" care, la rândul lui, e mai bun decât "No Promises" de încă zece ori.
Un album matur, al unei femei care a ajuns într-un punct de unde poate să se uite înapoi şi să spună că-i (mai mult sau mai puţin) mulţumită. E calm, e molcom, invită la reflecţie.
Linii melodice complexe, versuri frumoase. E făcut să spargă topurile. Şi sunt convinsă că aşa se va întâmpla.
Nightmares On Wax - Thought So... E altfel. E altceva decât ultimul album, "In A Space Outta Sound". Sună mai bine, e mai variat. Parcă pe BBC.co.uk am citit ce scria un cronicar, şi anume că George Evelyn e pornit să-şi facă muzica lui şi doar a lui, cum vrea, cum îl taie capul. Şi îi iese de minune. E, din nou, un album foarte matur. Explorează şi alte laturi decât "In A Space..."; nu e doar groove, e mult mai mult şi se simte în fiecare acord.
Excelent pentru iubitorii de Cafe del Mar (şi mai puţin pentru cei Buddha Bar), e numai bun pentru o seară relaxantă. Sau pentru o zi de condus prin Bucureşti. Sau pentru un somn care să rupă patul. Sau...
Ingrid Michaelson - Girls And Boys. Recunosc, am auzit de tipa asta la The Tonight Show with Jay Leno. Şi, din nou, spun că acolo se aduc artişti foarte talentaţi, cu dorinţă şi aplicaţie.
Ingrid Michaelson cântă un pop-rock foarte interesant. Uşor ştregăresc, revoltat - cam cum ar fi adolescenţii. Ascultând albumul ăsta, am avut senzaţia că e făcut special pentru ei.
Ceea ce mi-a atras atenţia au fost orchestraţiile foarte bine realizate, vocea ei netrucată (la Jay Leno se cântă live), backing-urile excelente.
Una peste alta, merge ascultat pe autostrada cu un singur sens (când v-aţi săturat de Vama Veche), e potrivit dacă aveţi 15 - 18 ani, e perfect dacă aţi trecut de vârsta asta şi vă mai simţiţi (măcar un pic) rebeli.
Amos Lee - Last Days At The Lodge. Tot din seria Jay Leno. Tot pop-rock, dar mult mai relaxat, mai calm. Pentru că e mult mai matur decât Michaelson. Ascultându-l, ai senzaţia că totul vine de la sine. Mi-a plăcut.
Aranjamente muzicale bine gândite, exact pe temă. Aş zice că are ceva, insesizabil, de la Nightmares On Wax. Încă nu mi-am dat seama ce, dar mai studiez.
Bun de ascultat la stopul din Bucureşti, la apus. Când vrei să fii calm cu orice preţ şi nu prea-ţi iese.
Carla Bruni - Comme Si De Rien N'Etait. Excelent. Minunat. Un album de zece ori mai bun decât "Quelq'un m'a dit" care, la rândul lui, e mai bun decât "No Promises" de încă zece ori.
Un album matur, al unei femei care a ajuns într-un punct de unde poate să se uite înapoi şi să spună că-i (mai mult sau mai puţin) mulţumită. E calm, e molcom, invită la reflecţie.
Linii melodice complexe, versuri frumoase. E făcut să spargă topurile. Şi sunt convinsă că aşa se va întâmpla.
Nightmares On Wax - Thought So... E altfel. E altceva decât ultimul album, "In A Space Outta Sound". Sună mai bine, e mai variat. Parcă pe BBC.co.uk am citit ce scria un cronicar, şi anume că George Evelyn e pornit să-şi facă muzica lui şi doar a lui, cum vrea, cum îl taie capul. Şi îi iese de minune. E, din nou, un album foarte matur. Explorează şi alte laturi decât "In A Space..."; nu e doar groove, e mult mai mult şi se simte în fiecare acord.
Excelent pentru iubitorii de Cafe del Mar (şi mai puţin pentru cei Buddha Bar), e numai bun pentru o seară relaxantă. Sau pentru o zi de condus prin Bucureşti. Sau pentru un somn care să rupă patul. Sau...
Ingrid Michaelson - Girls And Boys. Recunosc, am auzit de tipa asta la The Tonight Show with Jay Leno. Şi, din nou, spun că acolo se aduc artişti foarte talentaţi, cu dorinţă şi aplicaţie.
Ingrid Michaelson cântă un pop-rock foarte interesant. Uşor ştregăresc, revoltat - cam cum ar fi adolescenţii. Ascultând albumul ăsta, am avut senzaţia că e făcut special pentru ei.
Ceea ce mi-a atras atenţia au fost orchestraţiile foarte bine realizate, vocea ei netrucată (la Jay Leno se cântă live), backing-urile excelente.
Una peste alta, merge ascultat pe autostrada cu un singur sens (când v-aţi săturat de Vama Veche), e potrivit dacă aveţi 15 - 18 ani, e perfect dacă aţi trecut de vârsta asta şi vă mai simţiţi (măcar un pic) rebeli.
Amos Lee - Last Days At The Lodge. Tot din seria Jay Leno. Tot pop-rock, dar mult mai relaxat, mai calm. Pentru că e mult mai matur decât Michaelson. Ascultându-l, ai senzaţia că totul vine de la sine. Mi-a plăcut.
Aranjamente muzicale bine gândite, exact pe temă. Aş zice că are ceva, insesizabil, de la Nightmares On Wax. Încă nu mi-am dat seama ce, dar mai studiez.
Bun de ascultat la stopul din Bucureşti, la apus. Când vrei să fii calm cu orice preţ şi nu prea-ţi iese.
21 august 2008
It never rains when you want it to
Norah Jones a spus asta într-un cântec minunat, Humble Me.
Şi da, nimic nu mi-a ieşit vreodată cum am vrut şi, mai ales, când am vrut.
Am mai spus, vreau Totul, Absolutul, Infinitul... acum. Şi nu-mi iese. Tot eu sunt aia frustrată.
Vă mai pun versurile unui cântec al Depeche Mode, care ilustrează perfect ceea ce zic eu aici.
Este vorba despre I Want It All, de care v-am mai povestit. De data asta, e perfect. Şi exact aşa mă simt...
Uite de ce e mai uşor să vorbeşti prin muzică decât prin cuvinte.
P.S.: Zilele astea mi-e foarte greu să mă aşez în faţa computerului şi să mă apuc să scriu ceva, orice. Nu mai am răbdare să stau.
Norah Jones - Humble Me/Feels Like Home [2004]
Şi da, nimic nu mi-a ieşit vreodată cum am vrut şi, mai ales, când am vrut.
Am mai spus, vreau Totul, Absolutul, Infinitul... acum. Şi nu-mi iese. Tot eu sunt aia frustrată.
Vă mai pun versurile unui cântec al Depeche Mode, care ilustrează perfect ceea ce zic eu aici.
Este vorba despre I Want It All, de care v-am mai povestit. De data asta, e perfect. Şi exact aşa mă simt...
Uite de ce e mai uşor să vorbeşti prin muzică decât prin cuvinte.
P.S.: Zilele astea mi-e foarte greu să mă aşez în faţa computerului şi să mă apuc să scriu ceva, orice. Nu mai am răbdare să stau.
Norah Jones - Humble Me/Feels Like Home [2004]
20 august 2008
Azi
Am fost la prietenii de la Policiori. Ei sunt mai frumoşi, mai entuziasmaţi şi mai fericiţi ca niciodată. E tare bine să vezi oameni care-şi realizează visele...
Întru sărbătorirea acestora am dat pe gât nişte mici, gătiţi excelent de către bucătarul şef. Da' mi-era foame şi am mâncat cu poftă, şi acu' mi-e rău de nu mai pot.
Drept pentru care nu sunt în stare de nici un soi de filosofie.
Ştitţi de mă uit eu la Jay Leno? Pentru că întotdeauna am văzut numai artişti foarte talentaţi la el în emisiune. Şi cea de aseară nu a făcut excepţie.
Priscilla Ahn, o minunată tânără (dacă nu e bătrână, atunci e tânără) cu o superbă voce, o chitară şi o muzicuţă fermecate. Genial! Căutaţi-i pe net melodiile, sunt superbissime. Site-ul ei - chiar aici.
Priscilla Ahn - Dream/A Good Day [2008]
Întru sărbătorirea acestora am dat pe gât nişte mici, gătiţi excelent de către bucătarul şef. Da' mi-era foame şi am mâncat cu poftă, şi acu' mi-e rău de nu mai pot.
Drept pentru care nu sunt în stare de nici un soi de filosofie.
Ştitţi de mă uit eu la Jay Leno? Pentru că întotdeauna am văzut numai artişti foarte talentaţi la el în emisiune. Şi cea de aseară nu a făcut excepţie.
Priscilla Ahn, o minunată tânără (dacă nu e bătrână, atunci e tânără) cu o superbă voce, o chitară şi o muzicuţă fermecate. Genial! Căutaţi-i pe net melodiile, sunt superbissime. Site-ul ei - chiar aici.
Priscilla Ahn - Dream/A Good Day [2008]
17 august 2008
Ooooooo, Mangalia!...
Şi tocmai când credeam că nu am nimic de făcut şi butonam disperată telecomanda, dau peste TVR 2, care transmitea live Cocktail Callatis, emisiune prezentată de minunatul, fabulosul, încântătorul Gabriel Cotabiţă şi de încă o doamnă al cărei nume nu l-am aflat.
Şi aici începe problema. Numele niciunei trupe nu a fost afişat de-a lungul emisiunii (atât cât m-am uitat eu, şi cred că m-am uitat la mai mult de jumătate). Şi nici numele prezentatorilor. Noroc că-l ştiam eu pe Cotabiţă, că altfel...
Ştiam eu că avem artişti! Şi spun asta pentru că am văzut câteva performanţe absolut uimitoare. Să nu credeţi că n-a fost şi playback, Doamne fereşte!, dar s-a cântat foooarte bine.
Cel mai mult mi-au plăcut Nu-ştiu-cum-Girls (din vina TVR-ului nu le-am reţinut numele!), care au cântat un alternativ foarte bine aşezat, matur, temeprat. Ele - tinere, din câte am înţeles solista tocmai împlineşte 17 ani. Şi tot ea, solista, are o voce excelentă. Păcat că idioţii de la Sunet nu i-au dat drumul la microfon la prima piesă, s-a auzit numai pe cele ambientale. Chiar şi aşa, s-a văzut că are o voce minunată. Şi, foarte important, SINGURA solistă care nu a apelat la celebrele formule "mânuţele sus", "gălăgie multă vreau să aud", "Mangalia, vă iubesc!", "România, vă iubesc!". Şi publicul a aplaudat-o îndelung. Sublim.
A mai fost o formaţie de patru tenori, care au cântat şi ei - la rândul lor - excelent.
Andra a avut cel mai lung recital din tot ceea ce am văzut eu. Îmi confirm părerea că este una dintre cele mai bune voci pe care le-am avut, le avem şi le vom avea vreodată. Mai sunt câteva, dar nu voi intra acum în detalii.
Vă spuneam că s-a făcut şi playback. Mai puţin ca de obicei, dar s-a făcut. Încep CU COborâtele din Rai, Shock. S-au zbânţuit, coregrafia bună, nimic de zis. Dar se chinuiau, săracele, să cânte de ziceai că le omoară careva. Le-am mai văzut, din pură întâmplare, la MTV. Atunci mi-am violat urechile. Eu, mie. Şi am zis că nu mai fac asta. Se mai întâmplă.
Două tipe, machiate cu tot fondul de ten pe care îl găsiseră în Mangalia plus Constanţa plus Bucureşti, ce aveau numele de "Ladies' Paradise". Kitchios îmbrăcate, cântec urât, voci ascunse după negativ.
Giulia - aceleaşi comentarii.
Prezentatorii, pe de altă parte - am mai zis şi mai zic -, excelenţi. Lăsând la o parte simpatia mea pentru Gabriel Cotabiţă, îmi confirm părerea că este un entertaienr înnăscut, un cântăreţ excelent, un om căruia îi face mare plăcere să descopere talente, un minunat orator.
Cît despre prezentatoare, pe care nu ştiu cum o cheamă, numai de bine. Observaţii la locul lor, sigurul lucru de spus e că folosea - şi ea - formulele gen "Mânuţele sus! Nu vă aud. Mai sus!". A, şi încă ceva, seamănă izbitor de mult cu Alina Sorescu.
Şi ca să vă mai zic o dată de Gabriel Cotabiţă, melodia mea preferată:
Gabriel Cotabiţă & VH2 - Trece Vremea
Şi aici începe problema. Numele niciunei trupe nu a fost afişat de-a lungul emisiunii (atât cât m-am uitat eu, şi cred că m-am uitat la mai mult de jumătate). Şi nici numele prezentatorilor. Noroc că-l ştiam eu pe Cotabiţă, că altfel...
Ştiam eu că avem artişti! Şi spun asta pentru că am văzut câteva performanţe absolut uimitoare. Să nu credeţi că n-a fost şi playback, Doamne fereşte!, dar s-a cântat foooarte bine.
Cel mai mult mi-au plăcut Nu-ştiu-cum-Girls (din vina TVR-ului nu le-am reţinut numele!), care au cântat un alternativ foarte bine aşezat, matur, temeprat. Ele - tinere, din câte am înţeles solista tocmai împlineşte 17 ani. Şi tot ea, solista, are o voce excelentă. Păcat că idioţii de la Sunet nu i-au dat drumul la microfon la prima piesă, s-a auzit numai pe cele ambientale. Chiar şi aşa, s-a văzut că are o voce minunată. Şi, foarte important, SINGURA solistă care nu a apelat la celebrele formule "mânuţele sus", "gălăgie multă vreau să aud", "Mangalia, vă iubesc!", "România, vă iubesc!". Şi publicul a aplaudat-o îndelung. Sublim.
A mai fost o formaţie de patru tenori, care au cântat şi ei - la rândul lor - excelent.
Andra a avut cel mai lung recital din tot ceea ce am văzut eu. Îmi confirm părerea că este una dintre cele mai bune voci pe care le-am avut, le avem şi le vom avea vreodată. Mai sunt câteva, dar nu voi intra acum în detalii.
Vă spuneam că s-a făcut şi playback. Mai puţin ca de obicei, dar s-a făcut. Încep CU COborâtele din Rai, Shock. S-au zbânţuit, coregrafia bună, nimic de zis. Dar se chinuiau, săracele, să cânte de ziceai că le omoară careva. Le-am mai văzut, din pură întâmplare, la MTV. Atunci mi-am violat urechile. Eu, mie. Şi am zis că nu mai fac asta. Se mai întâmplă.
Două tipe, machiate cu tot fondul de ten pe care îl găsiseră în Mangalia plus Constanţa plus Bucureşti, ce aveau numele de "Ladies' Paradise". Kitchios îmbrăcate, cântec urât, voci ascunse după negativ.
Giulia - aceleaşi comentarii.
Prezentatorii, pe de altă parte - am mai zis şi mai zic -, excelenţi. Lăsând la o parte simpatia mea pentru Gabriel Cotabiţă, îmi confirm părerea că este un entertaienr înnăscut, un cântăreţ excelent, un om căruia îi face mare plăcere să descopere talente, un minunat orator.
Cît despre prezentatoare, pe care nu ştiu cum o cheamă, numai de bine. Observaţii la locul lor, sigurul lucru de spus e că folosea - şi ea - formulele gen "Mânuţele sus! Nu vă aud. Mai sus!". A, şi încă ceva, seamănă izbitor de mult cu Alina Sorescu.
Şi ca să vă mai zic o dată de Gabriel Cotabiţă, melodia mea preferată:
Gabriel Cotabiţă & VH2 - Trece Vremea
27 iulie 2008
Eu am întrebat şi voi aţi răspuns
După cum probabil ştiaţi deja, v-am pus o întrebare, şi anume "Ce genuri de muzică ascultaţi?".
Voi aţi răspuns după cum urmează:
Blues/Soul/Reggae - 20% (3)
Classical - 20% (3)
Classic Pop/Rock - 66% (10)
Dance - 6% (1)
Easy/Soundtracks - 13% (2)
Experimental - 13% (2)
Folk/Country - 6% (1)
Jazz - 26% (4)
Pop/Chart - 13% (2)
Rock/Indie - 40% (6)
Urban - 0% (0)
World - 0% (0)
ChillOut/Lounge - 13 % (2)
Electronic - 33% (5)
Am avut 15 voturi în total (vot cu alegere multiplă).
Câştigătoarele sunt rockul şi rockul clasic, după cum mă aşteptam. Vă mulţumesc pentru voturi şi, dacă vreţi, vă aştept cu sugestii pentru următorul sondaj!
Voi aţi răspuns după cum urmează:
Blues/Soul/Reggae - 20% (3)
Classical - 20% (3)
Classic Pop/Rock - 66% (10)
Dance - 6% (1)
Easy/Soundtracks - 13% (2)
Experimental - 13% (2)
Folk/Country - 6% (1)
Jazz - 26% (4)
Pop/Chart - 13% (2)
Rock/Indie - 40% (6)
Urban - 0% (0)
World - 0% (0)
ChillOut/Lounge - 13 % (2)
Electronic - 33% (5)
Am avut 15 voturi în total (vot cu alegere multiplă).
Câştigătoarele sunt rockul şi rockul clasic, după cum mă aşteptam. Vă mulţumesc pentru voturi şi, dacă vreţi, vă aştept cu sugestii pentru următorul sondaj!
22 iulie 2008
Povestea poveştii
Unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care mi-a fost dat să-l văd a aflat în weekend că mi-am făcut minunăţia asta de blog (peiorativ vorbind). El nu e de acord cu ideea de blog în sine, pentru că vede tot Internetul ce scrii, pentru că mai sunt alte câteva sute de mii de bloguri, deci eşti un soi de trendinez (pe asta cu trendinezu' am auzit-o la o colegă de curs); nu mai bine stai tu pe coada ta şi scrii doar pentru tine?!
Argumente perfect credibile şi cu care sunt întru totul de acord. Explicaţia "e un exerciţiu util" a fost dată de toată lumea de la masă (binevoiam a sta la o masă). Ok, am zis, e cel mai pe scurt lucru pe care pot să-l spun la o astfel de întrebare tip 3-defecte-3-calităţi. Apropo, urăsc întrebarea asta. Cum dracului să te caracterizezi aşa?!
M-am tot gândit la motive, de multă vreme mă tenta să scriu un articol în care să spun ce, de ce, unde, cum. Iată-l.
Cândva, demult, în vremuri acoperite de negura istoriei, am schiţat primul articol într-un caiet dictando, A5. De atunci am scris. Dar am scris doar în momentele de cruntă luciditate, într-un soi de eliberare, când realizam ce, de ce şi cum şi nimeni nu avea urechi să mă audă urlând din diverse cauze.
E un blog făcut la nervi. Din frustrare; am încercat să public nişte texte într-o revistă, au fost refuzate (revista avea standarde prea înalte) şi după faza "f&t&-le m&ma în c&r" mi-am zis că pot şi singură.
Aşa s-a născut ideea. Trebuia să se numească "Music. Me, myself and I", trebuia să conţină diverse scrieri, trebuia să fie despre muzică. Zis şi făcut.
A doua zi, m-am aşezat la computer şi am cugetat adânc referitor la platforma pe care urma să o folosesc: Wordpress sau Blogger. Am ales Blogger, pentru că eram logată la Google. Şi am zis să mă duc unde ştiu că se întâmplă lucruri bune.
În mai puţin de un sfert de oră şi fără prea multe dureri, lua naştere blogul pe care îl citiţi cu sârg chiar acum. Ştiam prea bine cum avea să arate (l-am proiectat într-o singură noapte în minte, extrem de nervoasă fiind şi citind bloguri cam un an şi ceva înainte să mi se urce piticii la nervii capului).
Primul post, scris chiar după "facere", se intitulează "The Beginning" (de-a dreptul inspirat). Al doilea, scris la puţin timp după primul, era despre imnul blogului, şi anume o piesă fabuloasă, Faithless - Music Matters, care spune prea bine tot ce aş putea eu scrie în trei vieţi.
Au urmat atâtea şi atâtea poveşti, scrise pentru că mi-era drag să stau în faţa computerului şi să croşetez cuvintele...
Au mai fost unele mici probleme, cum ar fi legalitatea în care poţi sau nu să pui muzică pe Trilulilu. O securistă preocupată de legalitatea în care mă scald s-a documentat. Şi m-a convins, cu aplicaţie, să renunţ la a vă pune chiar aici piesele mele preferate. Care piese au avut şi ele o contribuţie majoră la ceea ce e blogul ăsta la doar (aproape) trei luni de la înfiinţare. Pentru că, trebuie să vă spun, ideea de bază şi cu care am plecat la drum era să pun o piesă deosebită lângă fiecare articol. Dar nu întotdeauna e cum vrei tu.
Şi apoi e... astăzi.
Sâc!
Depeche Mode - World In My Eyes/Violator [1990]
Argumente perfect credibile şi cu care sunt întru totul de acord. Explicaţia "e un exerciţiu util" a fost dată de toată lumea de la masă (binevoiam a sta la o masă). Ok, am zis, e cel mai pe scurt lucru pe care pot să-l spun la o astfel de întrebare tip 3-defecte-3-calităţi. Apropo, urăsc întrebarea asta. Cum dracului să te caracterizezi aşa?!
M-am tot gândit la motive, de multă vreme mă tenta să scriu un articol în care să spun ce, de ce, unde, cum. Iată-l.
Cândva, demult, în vremuri acoperite de negura istoriei, am schiţat primul articol într-un caiet dictando, A5. De atunci am scris. Dar am scris doar în momentele de cruntă luciditate, într-un soi de eliberare, când realizam ce, de ce şi cum şi nimeni nu avea urechi să mă audă urlând din diverse cauze.
E un blog făcut la nervi. Din frustrare; am încercat să public nişte texte într-o revistă, au fost refuzate (revista avea standarde prea înalte) şi după faza "f&t&-le m&ma în c&r" mi-am zis că pot şi singură.
Aşa s-a născut ideea. Trebuia să se numească "Music. Me, myself and I", trebuia să conţină diverse scrieri, trebuia să fie despre muzică. Zis şi făcut.
A doua zi, m-am aşezat la computer şi am cugetat adânc referitor la platforma pe care urma să o folosesc: Wordpress sau Blogger. Am ales Blogger, pentru că eram logată la Google. Şi am zis să mă duc unde ştiu că se întâmplă lucruri bune.
În mai puţin de un sfert de oră şi fără prea multe dureri, lua naştere blogul pe care îl citiţi cu sârg chiar acum. Ştiam prea bine cum avea să arate (l-am proiectat într-o singură noapte în minte, extrem de nervoasă fiind şi citind bloguri cam un an şi ceva înainte să mi se urce piticii la nervii capului).
Primul post, scris chiar după "facere", se intitulează "The Beginning" (de-a dreptul inspirat). Al doilea, scris la puţin timp după primul, era despre imnul blogului, şi anume o piesă fabuloasă, Faithless - Music Matters, care spune prea bine tot ce aş putea eu scrie în trei vieţi.
Au urmat atâtea şi atâtea poveşti, scrise pentru că mi-era drag să stau în faţa computerului şi să croşetez cuvintele...
Au mai fost unele mici probleme, cum ar fi legalitatea în care poţi sau nu să pui muzică pe Trilulilu. O securistă preocupată de legalitatea în care mă scald s-a documentat. Şi m-a convins, cu aplicaţie, să renunţ la a vă pune chiar aici piesele mele preferate. Care piese au avut şi ele o contribuţie majoră la ceea ce e blogul ăsta la doar (aproape) trei luni de la înfiinţare. Pentru că, trebuie să vă spun, ideea de bază şi cu care am plecat la drum era să pun o piesă deosebită lângă fiecare articol. Dar nu întotdeauna e cum vrei tu.
Şi apoi e... astăzi.
Sâc!
Depeche Mode - World In My Eyes/Violator [1990]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
