Azi

Am descoperit cărţile cu ajutorul minunatului meu bunic, care mă lua la librărie în fiecare săptămână.
El însuşi fiind un devorator de cărţi, un înfocat al literaturii, dependent de poveştile filelor, avea o poftă nesăbuită pentru mirosul de cerneală proaspătă, mirosul definitoriu al cărţilor ce stau pe rafturile librăriilor.
Şi, ca urmare, a avut grijă să mă ducă mereu în locul în care se simţea acasă, să-mi arate frumuseţea de nestăvilit, dsar ascunsă a cărţilor, să-mi demonstreze că mirosul cernelii proaspete e cel mai frumos de pe Pământ.
Anii au trecut, el s-a dus. Cărţile lui mi-au rămas, însă, pentru totdeauna. Minunile acestea a fost felul lui de a-mi spune că eternitatea zace între file şi că o carte reprezintă Totul.
Şi astăzi mai caut cu disperare, în orice librărie care îmi iese în cale, vocea lui care să sune unduitor printre filele cărţilor.
Încă mai caut.

Too drunk to say "Happy Birthday"

În seara asta, m-au cuprins nişte sentimente oarecum contradictorii. Pentru că ascult de o jumătate de oră "Too Drunk To Fuck" a celor de la Nouvelle Vague şi pentru că am băut (doar) un pahar de vin alb. Şi pentru că azi mi-am luat o Peroni, uitând cu desăvârşire de faptul că mai am una în frigider. Şi aş bea-o, dacă aş şti că nu mă fac mangă de la combinaţie.

*Recomandare pentru Doamna Mama: închide ochii când citeşti asta.*

Pe de altă parte, azi e mare zi mare, dat fiind că Doamna Mama îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Mbun.
Are mână la scris, mai comentează din când în când pe aici. Rar şi bine şi mişto. Şi, pentru că am fost în pană de fonduri (şi încă mai sunt, da' a trecut urgenţa), am zis că i-ar sta bine printre noi, ăştia de batem câmpii pe bloguri. Deeeeeci... o mare operă de un mare angajament.

*Acu' poţi să-i deschizi*

Blogul încă nu e pus la punct, mai e de lucru la tehnic, dar ne descurcăm. A propos, de mâine mă apuc să predau Wordpress. Cu tot cu interfaţa nouă, pe care nici eu nu am studiat-o decât în treacăt.

*Acum chiar te rog să deschizi ochii*

De ce?
Pentru că e omul de la care vreau să învăţ să iert. Pentru că ştiu şi ştie ce, cum, cât, unde şi când poate. Atunci când a aflat de blogu-mi, s-a apucat instant de citit şi alte bloguri. Şi am avut supriza să-mi spună cine cu cine s-a mai certat.
Pentru că face cel mai bun pui cu lămâie. Pentru că ştie tot ce mişcă (şi am constatat lucrul ăsta laolaltă cu încă o persoană). Pentru că e cea mai eficientă alarmă care s-a inventat până acum - funcţionează chiar şi de la distanţă, prin telefon. Pentru că încă îmi mai ia Kinder Bueno.
Pentru că ne certăm ca-chioarele, cu săptămânile. Pentru că poartă tot soiul de briz-brizuri funky. Pentru că ne strigă lumea pe stradă "Fetele! Nu luaţi nişte flori?". Pentru că are cea mai mişto limuzină, un Tico respectabil căruia i se aburesc geamurile şi pe care eu trebuie să le şterg.
Pentru că prăjeşte cartofii foarte repede.
Pentru că ştiu că am exasperat-o cu muzica. Nu suportă başii şi mi-a luat căşti. Care s-au stricat (mesaj subliminal).
Face cea mai bună zacuscă de capia din oraş (pariez pe ce vreţi voi). Câinele, Chester, e cel mai fericit când pune la fiert oala de 10 litri (e câine, nu pisică). Iar motanul, Piţu, (v-am zis de el?!?) doarme mereu la ea în pat.

De aia. Că-i maică-mea. Sâc, sâc sâc!

De Moşu'

Afară-i aşa mişto şi aşa de cald, încât la un moment dat mă gândeam că trebuie să mă uit să văd ce tricouri mai am disponibile. Panatalonii de in, sandalele... Mai e un pic şi vine vara.

Până când m-a întrebat cineva ce vreau să-mi aducă Moşu'. Iar Moşu' vine doar iarna.

• Kinder Bueno, Heidi cu miere şi nuci. Din belşug.
  
• illycaffe. Mult, mult, mult.
• Vară, pe bune şi nebune.
  
• Chance. Chanel. Parfumul de care m-am îndrăgostit.
• Josh Martinez - "Midriff Music". Şi multe alte muzici.
  
• El.
  
• Putere să schimb ce-i rău.
• Un obsedat simpatic.
• Înţelepciune.
• Toţi, aici, mereu.

Cer multe?

Bob Marley - Forever Loving Jah/Uprising [1980]

LE: Nu mai vreau veşti din astea.

LE 2: Acum am văzut că articolul apăruse din data de 5.12, deşi eu îl setasem pentru 6.12. Fuck Blogger.

Să faci sport...

... în România e ca şi cum ai mărturisi că ai ciumă.

Când spui că nu ai timp de nu ştiu ce rahat pentru că te duci la antrenament, devii - automat - un idiot care-şi mişcă curul (cacofonie intenţionată). Serios vorbesc.
Pentru că românul e obosit din naştere. Pentru că - săracul - l-a obosit nevasta înainte şi vrea şi el să se uite la TV la nu ştiu ce meci. Eu nu înţeleg ceva. De ce naiba să TE UIŢI la cineva cum se mişcă, atunci când o POŢI face chiar tu?

Unii preferă statul. Nu zic, sunt o practicantă de seamă. Însă nu sunt fană a burţii care se revarsă peste curea. Sau a şuncilor ce vor, disperate, să se elibereze din pantalonii cu talia joasă. Sau a şuncuţelor de sub sutien.

Cine aleargă - măcar din când în când - ştie. Scapi de nervi şi de frustrări. Te simţi bine după ce pleci de acolo. Da, transpiri de te ia gaia, pleci în sprint de fiecare dată, sari, îţi suceşti glezna. Merită!

Tanghetto - Aire/Buenos Aires Remixed [2005]

Inside my love

Ca de obicei, o să las muzica să vorbească. Pentru că o face de un milion de ori mai bine decât mine.

"Yeah yeah yeah yeah yeah
Two people, just meeting, barely touching each other
Two spirits, greeting, tryna carry each further
You are one, and I am another
We should be, one inside each other

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

Two strangers, not strangers
Only lacking the knowing
So willing, feeling
Infinite growing
While we're here, the whole world is turning
We should be, one, fulfilling the yearning

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

Inside me, inside me"

Minnie Riperton - Inside My Love/Perfect Angels/Adventures In Paradise [2004]

Cuvinte. Cesare Pavese

Citate care-mi plac extrem de mult:

"Dragostea e cea mai ieftină dintre religii."
"Să trăieşti între oameni înseamnă să te simţi ca o frunză în vânt."
"E posibil să nu te gândeşti la moarte, aşa cum nu te gândeşti la femeie." - Cesare Pavese

Update: "Every truth passes through three stages before it is recognized. In the first it is ridiculed, in the second it is opposed, in the third is regarded as self-evident." - Arthur Schopenhauer
"There is no such thing as a pretty good omelet." - Proverb franţuzesc (cred că trebuia să îl fi tradus, da' mi-e cam lene)
"We will either find a way, or make one." - Hannibal
Şi, cu voia Cetăţeanului Popescu, încă unul pe listă: "Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ" - Albert Camus

Spune brânză!

Mă uitam zilele astea la... Mă uitam, zic, şi constatam cât de mult contează energia. Zâmbetul larg, atitudinea pozitivă, o vorbă nu neapărat blândă, dar spusă cu blândeţe şi bun-simţ...
A propos, bunul-simţ e vital. Şi scump la vedere.
Şi entuziasmul. Aici e diferenţa. Aici se vede într-adevăr dacă eşti plin de energie sau nu.

Câţi oameni care să zâmbească aţi văzut pe stradă? Sau, şi mai rău, să râdă? O fi de la griji, de la treburi, de la copii, de la soţ/soaţă... O fi.

Dar nimeni nu pare să vrea să încerce, măcar, să zâmbească. Şi zic aşa:

Când vă treziţi mâine dimineaţă, uitaţi-vă în oglindă. Uitaţi de ce e mai rău şi aduceţi-vă aminte că aveţi un scop pentru care vă treziţi de la nu-ştiu-ce ore. Zâmbiţi. Uite, că şi muşchii feţei s-au mai relaxat... Zâmbiţi încă o dată, cu gura până la urechi. Şi mai zâmbiţi o dată.

Deci se poate. Spune brânză! Asta pentru că vorbim româneşte. Dacă ţineţi neapărat, fie: say cheese!

P.S.: În ultima vreme, dau dovadă de o crasă incoerenţă. Nu ştiu de la ce mi se trage şi, sincer, nici n-aş vrea să ştiu.
Numai că august e pe sfârşite, vine toamna, cel mai urât anotimp din câte există, cel mai deprimant, cel mai trist, cel mai înşelător... Aşa mă veţi vedea (sau citi, mă rog) de acum înainte, asta dacă mi se trage de la toamnă. Şi tare mi-e că aşa e.

Nightmares On Wax - Damn/In A Space Outta Sound [2006]

Bucureştiul - hoinăreala vara

E vară, e cald şi e noapte. Trag în piept aerul care de-abia acum a început să fie respirabil.
Cerul e tot negru. Mai iau o dată aer în piept.
Plec să hoinăresc puţin prin Bucureşti.
E linişte, maşinile trec, iar eu, un pieton hoinar.
Magheru e superb. Asfaltul încins mă face să ard. Mă uit la ferestrele luminate, la cele neluminate. Algoritm fără logică.
Vitrinele sunt magnifice. E o minune să le privesti – minunea Bucureştiului, minunea hoinarului.
Hoinăresc alături de veşnic şi etern îndrăgostiţi, oameni simpli care se plimbă alături de câinii lor, oameni ai străzii.
Hoinăresc alături de hoinari, de vitrine, de câini vagabonzi, de maşini scumpe şi prostituate aidoma.
Hoinăresc pentru că-mi place hoinăreala. Pentru că e vară şi pentru că noaptea asta e superbă. Hoinăresc pentru că în Bucureşti a fi hoinar e sinonim cu a fi visător.
Stele luminează ce a rămas neiluminat. Suflete, sentimente, iubiri pierdute, neîmpărtăşite sau netrăite.
E în aer.
Bucureştiul are dorinţa şi pasiunea unei iubiri mistuitoare.
Doar în noaptea asta.
Doar alături de hoinari.
Hoinari ca mine. Doar vara.

Textul datorită căruia eu am astăzi blog. Istoria, pe scurt, am mai spus-o şi în "Povestea poveştii".

Alexandrina Hristov - Fata merge pe jos

It never rains when you want it to

Norah Jones a spus asta într-un cântec minunat, Humble Me.
Şi da, nimic nu mi-a ieşit vreodată cum am vrut şi, mai ales, când am vrut.
Am mai spus, vreau Totul, Absolutul, Infinitul... acum. Şi nu-mi iese. Tot eu sunt aia frustrată.

Vă mai pun versurile unui cântec al Depeche Mode, care ilustrează perfect ceea ce zic eu aici.
Este vorba despre I Want It All, de care v-am mai povestit. De data asta, e perfect. Şi exact aşa mă simt...

Uite de ce e mai uşor să vorbeşti prin muzică decât prin cuvinte.

P.S.: Zilele astea mi-e foarte greu să mă aşez în faţa computerului şi să mă apuc să scriu ceva, orice. Nu mai am răbdare să stau.

Norah Jones - Humble Me/Feels Like Home [2004]

Azi

Am fost la prietenii de la Policiori. Ei sunt mai frumoşi, mai entuziasmaţi şi mai fericiţi ca niciodată. E tare bine să vezi oameni care-şi realizează visele...
Întru sărbătorirea acestora am dat pe gât nişte mici, gătiţi excelent de către bucătarul şef. Da' mi-era foame şi am mâncat cu poftă, şi acu' mi-e rău de nu mai pot.
Drept pentru care nu sunt în stare de nici un soi de filosofie.

Ştitţi de mă uit eu la Jay Leno? Pentru că întotdeauna am văzut numai artişti foarte talentaţi la el în emisiune. Şi cea de aseară nu a făcut excepţie.
Priscilla Ahn, o minunată tânără (dacă nu e bătrână, atunci e tânără) cu o superbă voce, o chitară şi o muzicuţă fermecate. Genial! Căutaţi-i pe net melodiile, sunt superbissime. Site-ul ei - chiar aici.

Priscilla Ahn - Dream/A Good Day [2008]

Şi despre Timp

Vă povesteam mai acum ceva vreme, cred că era încă primăvară, cât de mult îmi place să stau. Să stau, fără să fac nimic. Să stau cu muzică în căşti şi cu o carte în braţe. Să fie cald, să nu poţi să ieşi din casă decât pe seară. Să fie vară.
Şi acum am ajuns să îmi indeplinesc visul.

Ce bine e să stai. Să nu ai nimic de făcut. Să-ţi fie lene să te ridici din pat. Să ai timp să-ţi fie foame. Şi să şi mănânci. Şă ai timp să ţi se facă poftă de un anumit suc. Chit că e cel mai nesănătos, dar ce mai contează...

Şi timpul să alunece încet, fără ca măcar să-l simţi. Să nu ştii că aleargă împotriva ta. Să stea, cuminte, într-un colţ. Pe un scaun. Şi să se uite la tine domol. Şi să tacă. Doar să stea. Să stea...

Când a mai stat Timpul?
Pe mine m-a lăsat în urmă. Şi m-a făcut să fiu aşa cum sunt. Poate prea devreme, poate prea târziu. Şi nimeni nu va şti. Doar el. Păstrătorul tuturor secretelor mele, al tuturor rănilor care nu s-au închis când ar fi trebuit, cel care cunoaşte de ce şi cum. Şi care ştie drumul spre Acasă. Şi mă duce, mereu, acolo, înainte ca eu să-mi dau seama. Chiar, când a mai stat Timpul?

Coldplay - For You/Castles [2006]

Ooooooo, Mangalia!...

Şi tocmai când credeam că nu am nimic de făcut şi butonam disperată telecomanda, dau peste TVR 2, care transmitea live Cocktail Callatis, emisiune prezentată de minunatul, fabulosul, încântătorul Gabriel Cotabiţă şi de încă o doamnă al cărei nume nu l-am aflat.
Şi aici începe problema. Numele niciunei trupe nu a fost afişat de-a lungul emisiunii (atât cât m-am uitat eu, şi cred că m-am uitat la mai mult de jumătate). Şi nici numele prezentatorilor. Noroc că-l ştiam eu pe Cotabiţă, că altfel...

Ştiam eu că avem artişti! Şi spun asta pentru că am văzut câteva performanţe absolut uimitoare. Să nu credeţi că n-a fost şi playback, Doamne fereşte!, dar s-a cântat foooarte bine.
Cel mai mult mi-au plăcut Nu-ştiu-cum-Girls (din vina TVR-ului nu le-am reţinut numele!), care au cântat un alternativ foarte bine aşezat, matur, temeprat. Ele - tinere, din câte am înţeles solista tocmai împlineşte 17 ani. Şi tot ea, solista, are o voce excelentă. Păcat că idioţii de la Sunet nu i-au dat drumul la microfon la prima piesă, s-a auzit numai pe cele ambientale. Chiar şi aşa, s-a văzut că are o voce minunată. Şi, foarte important, SINGURA solistă care nu a apelat la celebrele formule "mânuţele sus", "gălăgie multă vreau să aud", "Mangalia, vă iubesc!", "România, vă iubesc!". Şi publicul a aplaudat-o îndelung. Sublim.
A mai fost o formaţie de patru tenori, care au cântat şi ei - la rândul lor - excelent.
Andra a avut cel mai lung recital din tot ceea ce am văzut eu. Îmi confirm părerea că este una dintre cele mai bune voci pe care le-am avut, le avem şi le vom avea vreodată. Mai sunt câteva, dar nu voi intra acum în detalii.

Vă spuneam că s-a făcut şi playback. Mai puţin ca de obicei, dar s-a făcut. Încep CU COborâtele din Rai, Shock. S-au zbânţuit, coregrafia bună, nimic de zis. Dar se chinuiau, săracele, să cânte de ziceai că le omoară careva. Le-am mai văzut, din pură întâmplare, la MTV. Atunci mi-am violat urechile. Eu, mie. Şi am zis că nu mai fac asta. Se mai întâmplă.
Două tipe, machiate cu tot fondul de ten pe care îl găsiseră în Mangalia plus Constanţa plus Bucureşti, ce aveau numele de "Ladies' Paradise". Kitchios îmbrăcate, cântec urât, voci ascunse după negativ.
Giulia - aceleaşi comentarii.

Prezentatorii, pe de altă parte - am mai zis şi mai zic -, excelenţi. Lăsând la o parte simpatia mea pentru Gabriel Cotabiţă, îmi confirm părerea că este un entertaienr înnăscut, un cântăreţ excelent, un om căruia îi face mare plăcere să descopere talente, un minunat orator.
Cît despre prezentatoare, pe care nu ştiu cum o cheamă, numai de bine. Observaţii la locul lor, sigurul lucru de spus e că folosea - şi ea - formulele gen "Mânuţele sus! Nu vă aud. Mai sus!". A, şi încă ceva, seamănă izbitor de mult cu Alina Sorescu.

Şi ca să vă mai zic o dată de Gabriel Cotabiţă, melodia mea preferată:

Gabriel Cotabiţă & VH2 - Trece Vremea

În ce direcţie e imposibilul? Unde se termină vântul?

După articolul de ieri, din care - pun pariu- nimeni n-a înţeles nimic, simt nevoia de ceva mai concret. Nu cu mult. În limitele acceptabile.

Mereu mi s-a părut că alerg după imposibil. După absolut tot ce e imposibil. După absolut.
Ştiţi cum aleargă sportivii la proba de 10 000 mii de metri? Anuranţă, anduranţă, sprint. Victorie, dacă au gena de câştigător. Înfrângere, dacă sunt ghinionişti.
Cam aşa alerg şi eu. Şi nu ştiu dacă e în van, dacă alerg în direcţia bună.
Chiar, în ce direcţie e imposibilul?

Îmi place să spun că "le vent nous portera". Şi mi-ar plăcea să ştiu până unde, până când, până cum. Şi de ce, şi ca să ce. Şi îmi spun că vreau să ştiu totul, absolutul, infinitul. Asta ar însemna să ştiu unde se termină vântul.
Chiar, unde se termină vântul?

Taxi - I Just Can't Win/Blue Zero One [2001]

P.S.: Mă întreb câţi dintre voi înţeleg ce vreau eu să spun aici. Şi mă întreb, şi tot mă-ntreb, şi nu găsesc răspuns...

La Musique de la Mer

E momentul acela în care te laşi pe spate, în plută, şi apa îţi intră în urechi.
Şi auzi licărul ei în soare, şi raza de lumină ce-ţi loveşte pleoapele închise, şi chemarea nisipului de pe fundul mării.
Auzi tot Universul, auzi Magia, auzi Viaţa.
Auzi Muzica.

Mourah - J. Butterfly/From One Human Being To Another [2006]

Addicted to illycaffé

Unul din lucrurile pe care le căutam în Italia erau magazinele specializate în comercializarea cafelei illy. Trebuiau să existe, în mintea mea illy era peste tot în Italia.
Am văzut doar două cafenele care să ofere astfel de cafea. Pe siteul companiei, scrie că sunt italieni get beget.
Lavazza - vreo patru cafenele plus sediul din Torino, văzut din parcarea Auchan. Sunt tare.
Cafele de marcă - mai greu prin Italia.

M-am prins eu repede că nu o să găsesc ceea ce caut. M-am împăcat cu ideea. Asta e.

Acum am zis să mă uit pe site, să văd preţuri şi tipuri de maşini. Cel mai ieftin e vreo 395 USD, dar nu mi-a plăcut.
Cel care mi-a plăcut şi are un preţ "acceptabil" e vreo 500 USD. E roşu. Şi face cafea bună. Îi dai boabe şi scoate bunătate de espresso dublu. Aici o vedeţi.
Maşina de care m-am îndrăgostit e vreo 700 USD, e computerizată şi are tot soiul de sisteme să macine, să pulverizeze apa nu ştiu cum în cafea să nu se altereze aroma, etc. Aici vă puteţi holba la ea.

Pe oricare o accept cadou de ziua mea. E pe 16 februarie. V-am zis de acum, să aveţi timp să strângeţi bani. ;)

Nightmares on Wax - You Wish/In a Space Outta Sound [2006]

Jurnal de calatorie - partea a IV-a

Iarasi nu mi-am luat manuscrisul la mine, asa ca va redau din memorie intamplarile zilei de astazi.

Micul–dejun – ca de obicei la italieni; croissantul, cafeaua si atat. Cafeau – oribila. Nici macar Lavazza, ce sa mai zic de illy...
Am plecat inspre Milano.
Orasul asta e superb. E magnific. Domul iti taie respiratia. Aleea pentru pitzipoance are si ea o arhitectura deosebita. Trebuie sa ma intorc si aici. Nu imi place sa ma intorc, mi se pare ca involuez (asta e principiul), dar sunt cateva locuri unde TREBUIE sa ma intorc: Bucovina, Viena. Si adaugam pe lista Milano.

In dom am intrat cat sa fac cateva poze. Nu am apucat sa urcam in turn, pentru ca ne-am pierdut de ghida. A intrat prima si dusa a fost. No comment.

Mai apoi, Torino. E un oras ORIBIL. E jegos, e pustiu.
Am mers la Domul din Torino, acolo unde a fost expus Giulgiul lui Iisus. Biserica era frumoasa, iar Giulgiul nu va fi expus decat in 2025, an jubiliar. Oha.

Acum am ajuns intr-o lcalitate pe langa San Remo, Loano, pe Riviera Ligurica.
In camera nu avem aer conditionat si, ca atare, facem un pic de sauna. Deja imi vine sa lesin.

Dar, daca ies din hotel, vad marea. Si e prima oara pe anul asta cand o vad.

UPDATE: Prima plimbare pe malul marii de anul asta. Acum sufar si mai tare; nu cred ca mai ajung. Marea e atat de calda si mi-a parut atat de rau ca nu mi-am pus costumul de baie pe mine inainte sa plec…
VREAU LA MARE!!!!!

Google - simply the best. The sequel

Am mai zis eu că Google e cel mai tare. Iată de ce:

"poate fi greu" - Cum ai ajuns la concluzia asta?
"somn prea mult" - Niciodată nu e prea mult...
"profesor pain" - Nu-l cunosc şi nici n-aş vrea.
"la naiba" - Se zice "la naiba, fată"!
"fraze de mulţumire" - Câteodată, un cuvânt face mai mult decât o mie de fraze. Mulţumesc!
"cristi stanciu are un frate" - Ei, uite, p-asta n-o ştiam şi, dacă e să mă întrebi pe mine, nici nu cred că are. Da' dacă tu zici...
"ba da ba nu anca" - Ba da, ba nu, ba da, ba nu, ba da, ba nu.
"sandu sandals" - Nu fac sandale. Caută-l pe Mihai Albu.
"securisti" - Ohooo, avem grămezi - grămezi, toţi foarte buni.
"anca clipa" - Ce-i CU CAcofonia asta?!
"motto sarea de bucatarie" - Am căutat. N-am găsit.
"adresa per poezi" - Ce vrei să spui?
"sandu ciobea" - Nu-l cunosc şi nu cred că mă cunoaşte.
"bolero de moris ravel" - Atât şi nimic mai mult.
"mi-e lene de ma doare" - Subscriu la acest panseu.
"alex tocilescu eu et al facea ca toti dracii pe bune" - Eu et al făcea ca toţi dracii, iar A. Tocilescu e (un scriitor) bun. Am înţeles bine?
"am dat de naiba" - Şi ce vrei să-ţi fac?
"bob marley cati copii are" - N-am nici cea mai mică idee.
"liniştit plictisit" - Moi aussi. Să ştiţi că diacriticele sunt din căutare, da?
"manichiura masochista" - Nu, merci.
"pedichiura oribila pisicot", " pisicot picioare oribile", "sandale oribile pisicot" - Ce aveţi, măi, cu Pisicot?! Ce v-a făcut?!
"rabdare english" - Patience.
"sap puţuri" - Pare că am nevoie?!
"somn mult" - Dar niciodată suficient.
"master naiba" - Ce master e ăsta, vreau şi eu!!
"dureri de cap si de burta" - Nurofen Forte, Ketonal, o baie fierbinte, stat pe budă.
"anca pleaca" - Cine ţi-a zis ţie că plec?
"cele mai noi melodii ale lui laura esquivel" - Laura Esquivel e o scriitoare, te rog frumos.

Ţin să vă aduc la cunoştinţă că acesta este cel e-al 100-lea articol scris pe "Music. Me, myself and I". Tot asăzi se fac trei luni de când am început să scriu aici. Da, am crescut în trei luni cât alţii într-un an. Şi-mi dorec să ne vedem şi mai departe. Că începe să-mi placă.

Badi Assad - A Gandaia Das Ondas - Beppo/Rythms [1995]

Povestea poveştii

Unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care mi-a fost dat să-l văd a aflat în weekend că mi-am făcut minunăţia asta de blog (peiorativ vorbind). El nu e de acord cu ideea de blog în sine, pentru că vede tot Internetul ce scrii, pentru că mai sunt alte câteva sute de mii de bloguri, deci eşti un soi de trendinez (pe asta cu trendinezu' am auzit-o la o colegă de curs); nu mai bine stai tu pe coada ta şi scrii doar pentru tine?!
Argumente perfect credibile şi cu care sunt întru totul de acord. Explicaţia "e un exerciţiu util" a fost dată de toată lumea de la masă (binevoiam a sta la o masă). Ok, am zis, e cel mai pe scurt lucru pe care pot să-l spun la o astfel de întrebare tip 3-defecte-3-calităţi. Apropo, urăsc întrebarea asta. Cum dracului să te caracterizezi aşa?!

M-am tot gândit la motive, de multă vreme mă tenta să scriu un articol în care să spun ce, de ce, unde, cum. Iată-l.

Cândva, demult, în vremuri acoperite de negura istoriei, am schiţat primul articol într-un caiet dictando, A5. De atunci am scris. Dar am scris doar în momentele de cruntă luciditate, într-un soi de eliberare, când realizam ce, de ce şi cum şi nimeni nu avea urechi să mă audă urlând din diverse cauze.

E un blog făcut la nervi. Din frustrare; am încercat să public nişte texte într-o revistă, au fost refuzate (revista avea standarde prea înalte) şi după faza "f&t&-le m&ma în c&r" mi-am zis că pot şi singură.
Aşa s-a născut ideea. Trebuia să se numească "Music. Me, myself and I", trebuia să conţină diverse scrieri, trebuia să fie despre muzică. Zis şi făcut.
A doua zi, m-am aşezat la computer şi am cugetat adânc referitor la platforma pe care urma să o folosesc: Wordpress sau Blogger. Am ales Blogger, pentru că eram logată la Google. Şi am zis să mă duc unde ştiu că se întâmplă lucruri bune.
În mai puţin de un sfert de oră şi fără prea multe dureri, lua naştere blogul pe care îl citiţi cu sârg chiar acum. Ştiam prea bine cum avea să arate (l-am proiectat într-o singură noapte în minte, extrem de nervoasă fiind şi citind bloguri cam un an şi ceva înainte să mi se urce piticii la nervii capului).
Primul post, scris chiar după "facere", se intitulează "The Beginning" (de-a dreptul inspirat). Al doilea, scris la puţin timp după primul, era despre imnul blogului, şi anume o piesă fabuloasă, Faithless - Music Matters, care spune prea bine tot ce aş putea eu scrie în trei vieţi.
Au urmat atâtea şi atâtea poveşti, scrise pentru că mi-era drag să stau în faţa computerului şi să croşetez cuvintele...

Au mai fost unele mici probleme, cum ar fi legalitatea în care poţi sau nu să pui muzică pe Trilulilu. O securistă preocupată de legalitatea în care mă scald s-a documentat. Şi m-a convins, cu aplicaţie, să renunţ la a vă pune chiar aici piesele mele preferate. Care piese au avut şi ele o contribuţie majoră la ceea ce e blogul ăsta la doar (aproape) trei luni de la înfiinţare. Pentru că, trebuie să vă spun, ideea de bază şi cu care am plecat la drum era să pun o piesă deosebită lângă fiecare articol. Dar nu întotdeauna e cum vrei tu.

Şi apoi e... astăzi.
Sâc!

Depeche Mode - World In My Eyes/Violator [1990]

Minunata...

Carte care mi-a ajuns pe mână, "El tango", a lui Blas Matamoro, e o comoară. Pentru că e scrisă în spaniolă. Pentru că vorbeşte despre istoria tangoului. Pentru că am constatat că am ascultat mult din ceea ce ar trebui un pasionat al acestui gen să asculte fără să am vreo bibliografie audio la îndemână.
Îmi place cartea asta pentru că îmi ridică noi şi noi întrebări. Cetăţeanul Popescu şi-a dat cu presupusul (îi mulţumim pe această cale) la ultima mea dilemă privind titlul melodiei celor de la Gotan Project, "La Viguela".
Şi acum să vă expun ce mă roade: Otros Aires (cei despre care v-am povestit că au venit în România pentru ăia educaţi) au, ca titlu al unei piese (pe care cred că v-am şi propus-o în acel articol), expresia "Niebla del Riachuelo". În cartea lui Blas Matamoro se vorbeşte de Boca del Riachuelo, un cartier din Buenos Aires. Care-i legătura?

Daniel Brenboim, Rodolfo Mederos & Héctor Console - A Fuego Lento/Mi Buenos Aires Querido [1996]

Vara

V-am mai spus că zenitul e superb. Şi vă mai spun o dată.

E superb. Cerul, în degrade şi muzica, în boxe.
Mâine e doar vineri. Of, Doamne, vreau o noapte pe plajă, la mare, întinsă pe nisip...

That's my intracate beauty. Pure simplicity, 'cause simplicity is beauty.

Boozoo Bajou feat. Wayne Martin - Every Hour/Sinners Lounge - The Erotic Sessions [2006]