Cadouri şi crâşme

Expoziţiune: bunicii mei fac 45 de ani de la căsătorie. M-a sunat bunică-mea ieri, hai vino cu noi că ieşim undeva cu fetele (fetele au în jur de 70 - 75 de ani). Pentru că la noi în familie cazurile de 45 de ani de căsnicie sunt foarte rare, trebuie sărbătorit. Aşa că am zis da.
Intriga: Următorul lucru de care mi-am dat seama a fost că nu pot să mă duc cu mâna în fund. Deci trebuia cadou. Deci ce mama dracului să iau?!
Desfăşurarea acţiunii: Plaza România. La Bamboo nu am găsit nimic, dar ştiţi ce e aia nimic? Mă tot plimbam printre rafturile alea, lumânări, pietre, albume infernal de scumpe... Am zis că nu merită. La Sara Blu' (sau cum dracu' se scrie) erau numai farfurii şi pahare. Ca să vă daţi seama, bunică-mea păstrează paharele de la botezul ei. Care pahare sunt superbe, adevărat, da'...
Nu-i aşa că întriga e înaintea desfăşurării acţiunii?
Punctul culminant: Diverta. Am întrebat-o pe una de o carte (mereu cel mai bun cadou e o carte) pe care, evident, nu o aveau. Iar respectiva habar nu avea de ce e aia acuzativ. Şi să găseşti la raionul de cărţi pe cineva care nu ştie să vorbeşte corect... Zău! Până la urmă am găsit ceva, mie mi se pare ok, sper să li se pară şi lor ok.
Deznodământul: Am sărbătorit cumpărera cadoului la Azzuro. Adică o crâşmă din vestitul Drumul Taberei. Chiar, v-o recomand, mâncare bună, chelneri ok, preţuri acceptabile.
Ura, am luat cadou!

Prin Bucureşti

Doamne, cum se circulă în oraşul ăsta! Te apucă dracu' şi cu mă-sa dacă încerci să ajungi la, să zicem, Casa Scânteii de la Moşilor. Mvai de capul şi de viaţa mea!

Cred că vi s-a întâmplat de multe ori să trebuiască să ajungeţi undeva şi să aveţi nişte indicaţii de tipul "ocoleşte complet Casa Scânteii în stânga, ultimul corp, prima intrare pe dreapta". Pe cuvântul meu, oricâtă orientare în spaţiu ai avea şi oricât de bine ai cunoaşte zona, tot nu poţi să te descurci. Este perfect imposibil. AAAAAAAAAAAAAA!!!!!

În acest minunat oraş se petrece un fenomen straniu. Când trebuie să ajungi undeva, drumul este cumplit. Ambuteiaje peste ambuteiaje, îţi mănânci nervii încercând să stai de cât mai puţine ori la stop, nu reuşeşti, înjuri, etc. Dar atucni când trebuie să te întorci din respectiva locaţie totul e minunat. Nu că nu stai la stopuri decât o dată, dar mai şi prinzi undă verde!

neşte steluţe verzi

De azi ştie toată lumea ce vorbesc eu, unde şi cum. Nu înţeleg de ce atâta tevatură, pentru că informaţiile astea despre apelurile telefonice existau oricum; din câte ştiu eu, Romtelecomul trimitea registre cu cine şi pe cine ai sunat.
Iar eu am ferma convingere că mi se ascultau telefoanele şi înainte să dea ăştia legi peste ordonanţe peste hotătărâri de guvern.

Democraţia cu un singur conducător e unica pe care am înţeles-o.

Hoinăreală

Mă săturasem să stau în casă, aşa că azi am ieşit un pic prin oraş. Am stat în frig, am băut cafea şi ceai, a fost bine.

Acum mă duc să mă bag în pat şi să citesc.
E cald. Şi bine.

De aia

Uite acum mi-am terminat toate treburile pe ziua de azi. Tot azi ar cam fi trebuit să se termine cu stressul şi cu presiunea (ştiţi voi), dar nu întotdeauna e cum plănuiesc eu. Adică mai niciodată.
Şi totuşi, vineri am decretat că e zi de hoinăreală prin oraş. De aia. Că nu m-am mai plimbat de un car de vreme prin Amzei. Pentru că nu am mai fost de astă-vară la librăria aia de pe Victoriei, Minerva parcă-i zicea. Pentru că mi-e dor de Magheru. Pentru că vreau să o scot şi pe Doamna Mama în oraş, să mergem să bem o cafea undeva (ai luat aminte, sper).

Pentru că e prea frumos afară.

Şi am avut mult prea multă treabă în perioada asta.

Oraşul de unde aş pleca şi mâine

Aici, în Bucureşti, sunt de când mă ştiu. De vreo trei generaţii, adică.
Acum ceva vreme, maică-mea tot zicea să ne mutăm ori în Braşov, ori în Timişoara. Motivul principal era cu totul altul, dar m-am opus.
La vremea aceea îmi plăcea Bucureştiul - nu mergeam zilnic, cu treabă, pe străzile minunatului oraş.
Acum, la vreo trei ani după propunere, aş accepta în secunda doi.
Pentru că: 1) este plin de praf. Dacă mai eşti şi răcit şi trebuie să te vânturi prin oraş, nu ai nicio şansă să te vindeci; 2) sunt oameni grăbiţi, sunt oameni răi, sunt oameni nesimţiţi peste tot; 3) e imposibil să te descurci cu RATB-ul, dacă nu cunoşti oraşul; 4) e prea mult zgomot pe stradă.
Şi aş tot continua, dacă nu mi-ar vâjâi capul. Dacă mai ştiţi motive pentru care v-aţi muta acum din Bucureşti, spuneţi.
Eu mă duc să mă întind.

P.S.: Ştiu că am cititori studenţi. Dragilor, vă urez an uşor la facultate, ştiu că aveţi nevoie. Baftă!

Route 69

Ieri. Mă urc eu de la Moşilor în 69. În spate, pentru că acolo s-a putut. Pe la Universitate se eliberează un loc. Am stat, am aşteptat. Şi pentru că nu a ocupat nimeni locul ăla, m-am aşezat.
La Kogălniceanu se suie o babă. Am văzut-o eu că se cam băga în seamă, dar am ingnorat-o. Mare noutate, o babă care se bagă în seamă în RATB.
La Răzoare se urcă un ea şi un el, pe la vreo 50 - 55 de ani. El avea o sacoşă mare de rafie şi un câine în lesă. Ea - cu o caricatură de pechinez în braţe.
Baba de se tot băga în seamă nu se lasă. Eram trei mai tinerele, aşa, în spate. Şi zice: "Vai, doamnă, uitaţi-vă, nu vă cedează nimeni locul... Sunt trei fete tinere care ar putea să facă asta...".
O altă doamnă (căreia vreau să-i mulţumesc pe această cale) ne sare în apărare şi îi spune lu' tanti asta că şi ăştia mai mici şi plătitori de abonament au dreptul să stea jos. De aici discuţia s-a dezvoltat, doamnei care ne-a sărit în apărare i s-a reproşat că are tupeu şi că ne dă educaţie proastă.
Argumentul suprem al babei fusese că dacă ai 80 de ani, ce faci? A făcut imensa greşeală să lase fraza neîncheiată. Şi-a primit replica de la mine, i-am zic că o să stau acasă cu nepoţii la vârsta aia.
Sunt obraznică, nesimţită, educată prost (auzi, mamă!), fără respect pentru generaţia trecută.

Still, Route 69 is better than Route 66. Although...

Bucureştiul - hoinăreala vara

E vară, e cald şi e noapte. Trag în piept aerul care de-abia acum a început să fie respirabil.
Cerul e tot negru. Mai iau o dată aer în piept.
Plec să hoinăresc puţin prin Bucureşti.
E linişte, maşinile trec, iar eu, un pieton hoinar.
Magheru e superb. Asfaltul încins mă face să ard. Mă uit la ferestrele luminate, la cele neluminate. Algoritm fără logică.
Vitrinele sunt magnifice. E o minune să le privesti – minunea Bucureştiului, minunea hoinarului.
Hoinăresc alături de veşnic şi etern îndrăgostiţi, oameni simpli care se plimbă alături de câinii lor, oameni ai străzii.
Hoinăresc alături de hoinari, de vitrine, de câini vagabonzi, de maşini scumpe şi prostituate aidoma.
Hoinăresc pentru că-mi place hoinăreala. Pentru că e vară şi pentru că noaptea asta e superbă. Hoinăresc pentru că în Bucureşti a fi hoinar e sinonim cu a fi visător.
Stele luminează ce a rămas neiluminat. Suflete, sentimente, iubiri pierdute, neîmpărtăşite sau netrăite.
E în aer.
Bucureştiul are dorinţa şi pasiunea unei iubiri mistuitoare.
Doar în noaptea asta.
Doar alături de hoinari.
Hoinari ca mine. Doar vara.

Textul datorită căruia eu am astăzi blog. Istoria, pe scurt, am mai spus-o şi în "Povestea poveştii".

Alexandrina Hristov - Fata merge pe jos

Întrebări din RATB

Cum dracului să rezişti în troleibuz când TOATE geamurile sunt ÎNCHISE?
Aţi văzut că, atunci când staţi în staţie şi unei maşini (impropriu spus) i se deschid uşile în faţa voastră, vin un imens val de căldură şi tot soiul de mirosuri, de-ţi vine să leşini pe loc?
La toate orele din zi şi din noapte există bătrâni pe TOATE scaunele din maşină. Unde dracului se duc şi ce treabă au?!

Lua-mi-aş maşină şi n-am cum.

Impulse încă mai există

Azi, RATB.
Aglomeraţie. Ba nu, călcare în picioare! Ajunsesem la un moment dat să nu mai am de ce să mă ţin. Ca să nu mai spun că i-am dat unei tipe cu geanta în picior de a disperat (îmi cer scuze!).
Şi când să mă îndrept spre uşă pentru a coborî, mă loveşte în pifometru (copyright Mircea Badea) un miros tare, dulce şi foarte cunoscut. Când mi-am revenit din pre-leşinul ce mă lovise, am recunoscut şi mirosul. Era Impulse.
Pentru necunăscători: Impulse erau (şi cred că încă mai sunt) nişte spray-uri care puţeau (put) îngrozitor de tare şi de dulce; aşa că dacă nu ai ficat tare şi stai lângă una care s-a dat cu Impulse, rişti să mori. Spray-ul ăsta datează de dinainte de 1989, atunci când era la mare preţ. Spun asta pentru că maică-mea a ţinut o oroare de Impulse (nu mai ştiu ce sortiment era) în dulap până mai acum vreo doi - trei ani. Era Doamna Cu Coasa (DCC).
Coborâm amândouă (eu şi tipa cu Impulse) la Armenească. Culmea! şi din păcate, merge lşi ea la trecerea de pietoni la care mergeam şi eu şi trecem strada în acelaşi timp, la o distanţă considerabilă una de cealaltă. Nu vreţi să ştiţi prin ce orori am trecut.

Într-o vreme se mai găsea Impulse la Primăvara (supermarket din Drumul Taberei, de tradiţie şi mai vechi ca mine). Mai există pe undeva aşa ceva? Vreau pentru colecţia mea de orori, pecare o voi deschide cu acest mirific spray. Deci se mai găseşte sau nu?

Gotan Project - Arrabal/Lunatico [2006]

RATB. The worst is yet to come

De ce spun că ce-i mai rău încă nu e? Pentru că nu e. N-a fost vara aia de anul trecut când eu leşinam în casă, iar cei care circulau cu RATB-ul... No comment.

Totuşi, am văzut diverse fete cucuiete şi băieţi de băieţi care habar nu au ce sunt alea săpun, apă, deodorant.

1. Dragele mele, vă puteţi epila fain frumos la subraţ, că nu muriţi de durere. Nu mai vreau să veniţi lângă mine, să nu aveţi bară în lateral de care să vă sprijiniţi şi să-mi arătaţi pădurile tropicale, că mi se face greaţă.
2. Ok, peste păduri mai pot să trec, nu mă uit şi.. asta e, dar mai şi mai rău e să nu vă fi spălat înainte să plecaţi d-acasă. Uitaţi care e procedura: vă duceţi la magazin, vă cumpăraţi un săpun şi un deodorant şi apă, dacă nu aveţi curentă, şi mai spălaţi-vă naibii, că moare lumea lângă voi.
3. Dacă domniile voastre mai îndrăznesc să se dea cu deodorant PESTE transpiraţie, atunci n-aveţi leac şi nici scăpare.
4. Unghiile de la picioare nu se lasă lungi. Sunt oribile, sunt pline de microbi, sub ele se strânge praf. Şi, din nou, sunt oribile. Ţi se întoarce stomacul pe dos. Deci tăiaţi-le.
5. Efectul "Îmi vine să leşin" se amplifică dacă vă pictaţi minunatele unghii cu ojă semitransparentă. Să se vadă jegul. Şi nici cu ojă mată să nu vă daţi. Că arătaţi oribil.
6. Unghia de la degetul mic nu se lasă lungă, că arătaţi ca nişte gherţoi. Mă refeream de la unghia de la degetul mic DE LA PICIOR. Despre aia de la mână e inutil să mai vorbesc. Iar dacă aveţi sandale din acelea cu toc, dar care vă sunt mici peste picior şi vă iese degetul p-afară şi unghia e netăiată... Fetelor, aţi auzit de efectul "Îmi vine să leşin"?
7. Încercaţi să vă tăiaţi unghiile cât mai drept posibil, oblic în colţuri, ca oja să arate bine. De acord, ăsta e deja fixism.
8. E absolut oribil să văd că aveţi o manichiură perfectă şi o pedichiură de tot rahatul (mă refeream la ăla turcesc). Când vă mai duceţi la manichiuristă, spuneţi-i să vă taie ca lumea şi unghiile de la picioare. Că nu muriţi, credeţi-mă.

Articolul ăsta e adresat în special doamnelor. Asta nu înseamnă că nu se aplică şi pentru domni sfaturile de aici.
Ceea ce mi se pare curios e că domnii put mai puţin ca doamnele. E adevărat, sunt şi mai puţini la ora la care plec eu, dar, totuşi, e interesant.

Still, the worst is yet to come. T. avea dreptate.

Depeche Mode - Martyr/The Best Of Depeche Mode [2007]

Magazine de fitze

Urăsc foarte mult magazinele de fitze. Iar acum mai am un motiv.
În august am o nuntă foarte importantă, a unor prieteni foarte buni, aşa că am pornit în oraş în căutarea unor magazine de unde să-mi pot cumpăra nişte haine mai de Doamne-ajută. În Orhideea am văzut eu un magazin drăguţel, cu haine purtabile şi pe gustul meu.
Joi sau vineri, nici nu mai ştiu exact când, am avut vreme să ajung acolo.
Magazin foarte drăguţ, lume destul de multă, haine frumuşele şi nu foarte scumpe. Eu, iniţial, eram foarte pornită să îmi iau o singură "tzoală", ca să nu mă schimb, să fie mai practic, etc. Dar am găsit două rochii absolut superbe acolo, aşa că am purces la cumpărarea lor.
La casă, o tipă cu o privire cam dubioasă. "Sunt eu nebună. Văd diverse chestii unde nu există".
Îi pun rochiile pe tejghea, dar nu ştiu ce făcea la computer. Am aşteptat vreo două minute până să ne vadă. Ia cele două rochii şi rupe eticheta uneia dintre ele. De menţionat că lângă taxatorul ăla cu infraroşii avea puse mai multe alte etichete rupte de pe la diverse alte haine. Eticheta ruptă de la rochia pe care i-o dădusem eu o pune LÂNGĂ "teancul" de etichete. Ia şi cealaltă rochie, o trece prin taxator, ia şi o etichetă din acel teanc şi o taxează şi pe aceea. Ok, zic, poate o fi acelaşi cod, nu am de unde să ştiu şi îi fac scandal degeaba.
Spune preţul: era DUBLU faţă de ceea ce trebuia plătit. Maică-mea (da, eram şi cu mama) a fost pe fază şi şi-a dat seama că era ceva în neregulă. I-a calculat ăleia (nu pot să îi spun altfel) preţul corect. Tipa ce face: mai trece o dată prin casă prima rochie pe care o taxează, apoi ia eticheta pusă deoparte şi o taxează şi pe aceea. Preţul acum era de un milion şi ceva de lei vechi, cel corect.
Vânzătoarei nu i s-a mişcat niciun muşchi pe faţă. Stau şi mă întreb cu câţi a încercat şi cu câţi a reuşit şmecheria asta.
Magazinul se chemă NISSA şi se află în Orhideea. Dacă vă duceţi acolo, fiţi foarte atenţi la casă, mai ales dacă e o tipă blondă cu ochi albaştri umezi, sticloşi şi foarte dubioşi la aparat.

Era să uit că trăiesc în România. Nimic nu se compară cu ţara asta.

Sinead O'Connor - Nothing Compares To You/I Do Not Want What I Haven't Got [2003]

Bucureşti - cum să te pierzi. Garantat 100%

Nu cred că v-am zis cum am coborât mai devreme din tramvaiul care mă ducea la o întâlnire foarte importantă cu nişte prieteni foarte importanţi.
Se făcea că mă aflam în tramvaiul 21, luat de la Moşilor (sper ca staţia să se cheme aşa). Primisem indicaţii clare despre cum să cobor la intersecţia în care, pe stânga, se aflau o biserică albă şi ceasul. Pentru connaisseuri, e vorba despre intersecţia Şoselei Colentina cu strada Doamna Ghica. Trebuia să merg vreo şase staţii.
Din indicaţiile primite iniţial, trebuia să merg cam vreo 3 - 4 staţii până să ajung acolo. Nimic dubios, numai că nu vedeam numele staţiilor şi pe Şoseaua Colentina, după Piaţa Obor, nu prea m-am aventurat din lipsă de treabă prin acea zonă. De menţionat şi că tramvaiul era foarte aglomerat şi nu aveam unghiul necesar să observ vreo intersecţie sau vreun ceas.
Ok, zic, o să cobor când văd o biserică albă pe stânga. Nimeni nu-mi spusese că la Kaufland mai era o biserică albă, fatalitate!, tot pe stânga.
Cum am zărit biserica, ţuşti!, am sărit din tramvai. Am dat telefoane cum că am ajuns, că aştept persoana care trebuia să vină să mă ia. Mi s-a părut cam dubios faptul că nu recunoşteam zona, că mai fusesem pe unde trebuia să ajung, dar am zis că sunt eu defectă. Între timp, persoana care trebuia să vină să mă ia din staţie de la Doamna Ghica ajunsese acolo, iar eu nu eram. Telefon, întrebări despre mediul înconjurător, aflu că am coborât cu multe staţii mai devreme.
Ok, zic, mă urc iarăşi în 21. În timp ce traversam strada ca să ajung în staţie, am zărit un 21 plecând. %&*&^ #@$@! Ajung în staţie. Pentru că nu sunt chiar atât de inconştientă pe cât pare, îmi luasem şi harta Bucureştiului cu mine. Singura biserică pe stânga sensului meu de mers era aia langă care coborâsem. Ce mama dracului?!
Mă sui în tramvai, mai merg multe staţii, în sfârşit văd o biserică albă ŞI un ceas - mă pozţionasem expres să le pot vedea. Ei, dacă nici aici nu e, să fiu a dracului! Repet mişcarea "Ţuşti din tramvai".
În primă fază nu am observat-o pe acea persoană care venise să mă recupereze de pe coclauri. Un moment de panică. %&*&^ #@$@! Shit happens! Daaaar, surpriză!, coborâsem unde trebuia, căci am recunoscut figura.
Am aflat, cinci minute mai târziu, că harta mea e din 2001, iar biserica e mult mai nouă. Am testat, pe cont propriu, că numărul de staţii e, cred, de vreo şase şi, nicidecum, trei - patru. Eu coborâsem la prima dupa Obor, adică la a treia.
În Bucureşti, nu te poţi descurca decât dacă ai mers zilnic prin oraş cel puţin un an. Eu am mers mai mult, dar nu prin toate zonele... Şi staţiile nu sunt marcate vizibil, şi dacă te pune dracu să întrebi pe cineva, rişti să primeşti un pumn în faţă...
Ah, ce-mi place oraşul ăsta!
ZÂMBEŞTE!

Sting - Englishman in New York/Nothing Like The Sun [1987]

Răzbunarea lui Videanu

Măi, acum, că tot a câştigat Sorin Oprescu Primăria Capitalei (stima şi respectul meu pentru asta), mi se pare normal ca Euroconstruct '98 să facă, cât mai are timp, ultimele "retuşuri".
Ca atare, în această minunată dimineaţă, m-am trezit în "acorduri" de pichamere, aşa, just for the fun of it, că doar nu vreţi să o ţin numai în Ella Fitzgerald, Aretha Franklin & Co.
Minunatul bulevard 1 Mai, fost Ion Mihalache, fost Compozitorilor, din mirobolantul sector 6, unde nimeni altul decât [virgulă] Cristian Poteraş fu primar 4 ani şi, veste foarte proastă, va mai fi încă pe-atât, a fost reparat de m-am plictisit.
Astă toamnă se apucă Primăria Capitalei (este parte din ruta autobuzului 126 şi a troleibuzelor 69 şi 71) să decoperteze COMPLET toată strada. Nimic de zis până aici, intenţia contează. Numai că, vai!, ce surpriză, a venit iarna. Iarna nu-i ca vara. Şi ghici cum au lăsat băieţii bunătate de bulevard?! Bine decopertat (e singurul lucru pe care-l fac bine), în aşa fel încât Tico-ul din dotare să nu mai poată urca pe străzile lăturalnice (au decopertat un strat de vreo 25-30 cm de asfalt).
Că nici măcar autobuzele nu mai puteau merge pe stradă, nu mai punem la socoteală.
Şi-au dat seama că bate la ochi dacă lasă strada în halul ăla şi s-au apucat de turnat primul strat de asfalt, evident, atunci când dăduse primul val de frig. Într-o noapte, pe la 2, eu plecam la Metro (prefer să îmi fac cumpărăturile noaptea), ei turnau primul strat de asfalt, după ce smacolina aia cu care dau pentru aderenţă ÎNGHEŢASE. Erau vreo -10 (minus zece) grade Celsius.
Ok, au turnat primul strat de asfalt, l-au turnat cu chiu, cu vai şi pe-al doilea. Credeţi cumva că au terminat?! Nu. Au mutat BORDURILE şi au mai făcut vreo câteva locuri de parcare, iar canalele au rămas neînălţate multe luni de zile, bietul Tico disperase.
S-au apucat să refacă şi Constantin Titel Petrescu, pe care l-au refăcut cu picioarele, distrugând şi locurile de parcare improvizate de pe trotuar, transformând o stradă cu două benzi pe sens pe care chiar se putea circula într-o înghesuială generală, în care se parchează pe stradă, că mister Poteraş nu s-a sinchisit să mai facă nişte parcări, promise, de-altfel. În fine.
Cert e că acum, la mai mult de 6 (ŞASE) luni de la începutul lucrărilor, se înalţă canalele.
Pe cît punem pariu că, iarna următoare, asfaltul se va coji într-un mare stil?!

Taxi - Aici Sunt Banii Dvs