Declaraţie narcisistă

Mă fascinează blogul meu.

Constat, cu surprindere şi în fiecare zi, că fiecare articol e de sine stătător, are o viaţă a lui. Pentru că mi se întâmplă să primesc comentarii la articole mai vechi de două luni. Şi stau şi mă întreb cine dracu' ar avea răbdare să stea să citească TOATE aberaţiile mele (că nici eu nu prevedeam că vor deveni atât de stufoase la aproximativ şase luni de când a început toată povestea).
Sunt uimită de faptul că cineva chiar are timp liber ŞI stă să şi-l piardă pe un blog între alte bloguri. Fabulos!

Să vă mai spun că am întâlnit persoane absolut minunate aici? Să vă mai spun că am legat prietenii de - sper eu - durată cu persoane care au citit prostiile astea?

Şi, credeţi-mă, eram cel mai vehement critic la adresa celor care stăteau cât era ziulica de lungă şi de lată pe net, pe messenger.

Singurul lucru pe care pot să-l învăţ de aici e să încerc să nu mai spun niciodată "niciodată". Pentru că acel "niciodată" devine - peste noapte - soluţie, mod de viaţă, cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Eu.

Moloko - Forever More/Statues [2003]

Unii sunt mai buni decât mine

"Tu es ma came,
Ma toxique, ma volupté suprême,
Mon rendez vous chéri et mon abîme
Tu fais rire au plus doux de mon âme

Tu es ma came
Tu es mon genre de délice, de programme
Je t'aspire, je t'expire et je me pâme
Je t'attends comme on attend la manne

Tu es ma came
J'aime tes yeux, tes cheveux, ton arôme
Viens donc la que je te goûte que je te fume
Tu es mon bel amour, mon anagramme

Tu es ma came
Plus mortelle que l'héroïne afghane
Plus dangereux que la blanche colombienne
Tu es ma solution à mon doux problème

Tu es ma came
A toi tous mes soupirs, mes poèmes
Pour toi toutes mes prières c'est la lune
A toi ma disgrâce et ma fortune

tu es ma came
Quand tu pars c'est l'enfer et ses flamme
toute ma vie, toute ma peau te réclame
on dirait que tu coules dans mes veines

je te veux jusqu'à en vendre l'âme
à tes pieds je dépose mes armes
Tu es ma came
Tu es ma came"

Exact asta aş spune şi eu în articolul de azi. Dar Carla Bruni a spus-o mai devreme - şi mai bine - decât mine.

Carla Bruni - Tu Es Ma Came/Comme Si De Rien N'etait [2008]

Aberaţii de toamnă

Plouă, e vânt. E suficient să mă facă să vreau să mă duc dracului undeva în Maldive, să zac pe o plajă, cu marea în urechi şi cu nisipul între degete...
Dar eu trebuie să stau în oraşul ăsta gri şi trist şi bolnav, să stau şi să trăiesc, să mă plimb şi să încerc să aflu cam pe ce lume mă aflu.
Aberez, plouă. Yann Tiersen (de la un prieten bun, care găseşte întotdeauna melodii foarte mişto) şi apă minerală Dorna.

Două straturi de lac roşu, unul de lac transparent. Creion de ochi şi mascara, fard de obraz, gloss.

Chiar, nu aş putea să acopăr ploaia?

Yann Tiersen - Le Fromveur/C'etait ici [2002]

Cinci ani. Cimitir

Mai alaltăieri, în 69 (hehe, unde în altă parte?!). O bunică şi nepoata, amândouă foarte simpatice.
Discutau despre o excursie la munte sau ceva de genul ăsta când nepoata îşi aduce aminte de un cimitir vizitat în respectiva excursie.
Reacţia bunicii a fost, citez: "Da' de ce îţi aduci tu aminte de cimitir?! Cimitirul e un loc trist, de care tu nu trebuie să îţi aduci aminte!".

Incredibil. Este cunoscut faptul că amintirile cele mai pregnante şi mai puternice, cele care rămân peste ani, sunt evenimentele marcante. Că e bucurie, că e tristeţe, că e ipocrizie - nu contează. Toate amintirile pe care le am din perioada aia sunt cu pumni - metaforici - în bot. Cu tot soiul de experienţe mai mult sau mai puţin traumatizante, dar care m-au făcut să constat anumite lucruri.
Am mers periodic la cimitir cu bunicul meu, pe vremea când aveam în jur de patru - cinci ani. Şi cum naiba să nu te impresioneze un loc atât de sumbru, atât de trist şi de pesimist?! Nu trebuie să înţelegi prea multe ca să simţi atmosfera aceea... Mai ales la cinci ani. Mai ales când simţi atât de sincer anumite lucruri. Mai ales când tocmai descoperi lumea.
Nu mă miră atitudinea fetiţei - este absolut normală. Ceea ce mă miră este (semi)inconştienţa părinţilor, care nu îşi dau seama la timp de faptul că Bin-Ladenu' familiei e marcat de astfel de experienţe. Că vede şi conştientizează lucruri de care adulţii nu îşi mai dau seama.

Imaginaţi-vă că aveţi cinci ani şi că nu ştiţi ce e aia moarte, ce e aia Dumnezeu. Cineva vă duce într-un cimitir. Cu ce impresie rămâneţi de acolo?

Rodrigo y Gabriela - Stairway To Heaven/Rodrigo y Gabriela [2006]

Mă urăsc

Să dea dracii dacă mai înţeleg ceva din lumea în care trăiesc. Nu că aş fi înţeles eu vreodată, da'...

M-am săturat de rahatul ăla de troleu. Să vină naibii weekendul odată, să mă mai întâlnesc şi eu cu ăştia de-mi sunt dragi, să am timp să stau, să mai ascult nişte muzici, să mai citesc... Nu ca acum, de frec menta tooooaaaaată ziua. Că-i o mare plictiseală.

De ceva zile încoace, mi-e absolut imposibil să scriu ceva fără emoti... d-alea. Nu aş putea să spun de ce. Mai ales că eu le URĂSC. Sunt atât de fade şi de seci! Da' uite, că nu mai pot fără ele. Orice sms dau (şi credeţi-mă, dau!), e cu pupici şi îmbrăţişări şi zâmbete. Virtuale.
Şi nu mă urăsc pentru marile prostii ale vieţii mele (e loc de mai bine întotdeauna) cât mă urăsc pentru că folosesc rahaturile astea sinistre. Mă urăsc pentru că nu pot să-l aduc pe omul cu care vorbesc mai aproape şi să-i zâmbesc.
Mă urăsc pentru că nu pot să renunţ la prostia asta de messenger şi mă urăsc pentru că nu pot să vorbesc face-to-face cu cei la care ţin cel mai mult.

Şi uitaţi-vă, că în fiecare seară vin şi scriu aici. Nu ştiu cum arătaţi (sau, mă rog, nu pe toţi), nu ştiu cum vă cheamă. Pentru mine, suneţi virtuali.
Nu ştiu de ce mă tot întorc aici. Chiar nu ştiu. Dar promit că, până mâine, aflu şi vă spun. >:D<

Time is killing me!

Dragilor, zău dacă am timp să scriu ceva.
Nu că nu aş avea subiecte...

M-am săturat

M-am săturat să fiue mereu aia puternică. Aia care poate să le ducă - şi le duce - pe toate.
Aia fraieră care ascultă toate sfaturile idioate primite de la aşa zişi doritori de bine.
E prea greu. Uneori e prea greu.
E greu până şi pentru mine.
Nu mai pot.
Am obosit.

Concluzie pentru luni

Vreau să fie mereu weekend! Ce dacă nu ar mai avea farmec, ce dacă m-aş plictisi îngrozitor, ce dacă...?

Vreau neapărat să ştiu că pot sta două ore fără să fac nimic, că pot să pierd timpul cum îl pierdea Hodkinson în "Ghidul leneşului".
Dar ce să zic, e iar Luni şi iar am de stat face-to-face cu oameni bătrâni. Bătrâni nu atât ca vârstă, ci ca deschidere spre nou.

Patul mă cheamă. E încă cald, perna e mototolită, pătura dată la o parte.
Mă duc în lume.

Norah Jones - Turn Me On/First Sessions [2001]

Apocalyptica

De vreo câteva zile încoace, am făcut o obsesie pentru Apocalyptica. Sunt geniali băieţii ăştia!
Nu ştiu de ce acum. Că ştiu de ei de un car de vreme. Probabil a trebuit să aştept să înţeleg cu adevărat muzica asta. În deplinul sens, în deplina armonie.

O secundă. Pentru Timp

Mi-aş dori să uit ce sunt. Şi să fiu goală pe dinăuntru, uitând de tot ce m-a adus aici, în punctul ăsta. Unde-mi pare că m-am blocat... fie şi pentru o secundă.
Stau pe loc. Nu am constatat niciodată până acum cât de repede se mişcă totul. Că Timpul fuge ATÂT de dureros. Că totul durează atât de puţin. Aş mai cere o secundă, dar nu ştiu ce să fac cu ea. Ca-n melodia Carlei Bruni, La derniere minute. Exact aşa.

Eu sunt mai puţin pretenţioasă, vreau doar o secundă. Pe care, de astă dată, să nu o mai pun în Winamp. Ci să i-o dau Timpului. Şi să mă ducă unde-o vrea el.