De o parte a catedrei

Cum stăteam eu azi lungită şi lăţită în pat şi mă gândeam, am ajuns la concluzia că, în tot timpul ăsta, îmi greşeam vocaţia. Când o să mă fac mare, o să mă fac sindicalist. Dar nu orice fel de sindicalist, ci unul care "solidarizează". Să vedeţi atunci distracţie!

Serios vorbind, sunt prea multe probleme într-una singură. Salariile profesorilor (că despre asta vorbeam, dacă nu v-aţi prins) sunt vârful aisbergului. Şi poate problema care cere cel mai urgent (dacă "urgent" are comparativ) rezolvare.
Însă ce te faci atunci când ai de predat materie cât pentru doi ani? Ce te faci când sari de la aplicaţiile practice la cele abstracte ale unei probleme de teorie fără ca măcar să explici partea de teorie? Ce te faci atunci când la examenele importante se copiază PE RUPTE? Ce te faci atunci când se ştie cu multă vreme înaintea de desfăşurarea olimpiadei X cine treuie să intre în lotul naţional?
Ok, amestec două lucruri diferite, predarea lucrurilor de bază şi concursurile pentru cei care încă mai speră că le vor fi de folos cumva, undeva. Să le luăm pe rând.

Predarea la clasă se face prost. Sau nu se face. De ce? Programa este încărcată, nu ai cum să acoperi toate subiectele de acolo într-o oră de curs. Şi pentru că profesorul e neinteresat (generalizez pentru că excepţiile sunt prea puţine). Puţini sunt elevii care pricep şi reţin din clasă în astfel de condiţii. Majoritatea rămâne, însă, pe dinafară şi se alege cu note proaste - într-un sistem în care, cel puţin până la un punct, nota este cel mai important lucru, pe care se mizează totul. Şi, ca să obţina nota cu care va accede în ciclul superior, elevul se duce la meditaţii, aducând - astfel - venituri suplimentare neimpozabile unui alt profesor. Elevul pricepe şi ia notele de care are nevoie. Sau nu, pentru că face meditaţii cu profesorul cu care nu trebuie. Şi ajunge să îi dea bani indirect şi celui de la clasă. Care exact asta urmărea. Bingo!

Pentru note s-au inventat tot soiul de minunăţii, începând cu portofoliile şi terminând cu meditaţiile de care tocmai am vorbit. Nota a devenit scopul principal spre care tinde - până la un punct, cel puţin, - tot sistemul. Pentru că asta e cheia spre un liceu aşa-zis bun, preferabil de tradiţie. Spun "aşa-zis" pentru că, până la urmă, învaţă doar cine vrea să înveţe.
Dar nimeni nu mai învaţă pentru că astfel se va forma ca individ şi va ajunge să trăiască bine. Nimeni nu mai are idealuri filosofice, iar societatea demonstrează în fiecare zi că - dacă vrei să trăieşti bine - trebuie să furi, să fii top-model sau fotbalist.
Scopul învăţării, al acumulării de cunoştinţe este nota. Toate poveştile astea cu evaluarea continuă sunt nişte vise frumoase. Pentru că atenţia nu mai este acordată materiei în sine, ci faptului că, dacă elevul s-a făcut cu un patru, şi-a stricat toată media. De asta notele se negociază, se târguie.

Iar părinţii sunt la muncă, să câştige bani ca să plătească meditaţiile plodului, asta în cel mai bun caz. Că mai muncesc şi pentru ochelarii Dior, şi pentru iPodul Nano de 8 giga, nu se mai pune.
Cert e că lipsesc de acasă, de unde ar fi mai mare nevoia de ei. De lângă copilul care creşte cu idealuri de tip Simona Sensual sau Kate Moss.
Şi, oricât de bun ar fi un sistem, nu va putea niciodată să suplinească lipsa părinţilor de acasă. Pentru că - până la urmă - ei sunt baza. Pe cei şapte ani de acasă se construieşte tot. Şi îi admir din tot sufletul pe părinţii ca Popescu, care-şi însoţesc copilul până în uşa facultăţii. Oamenii ca el - care au înţeles că degeaba profesorul vine la clasă, dacă nu are cui să vorbească, - au rămas prea puţini.