What the hell is going on out there?!

De ce e aşa frig? De ce cerul e atât de negru? De ce bate vântul?
De ce nu mai e nimeni pe stradă? De ce? De ce?

Tocmai ce vorbeam cu cineva... zicea că vine iarna. Şi după iarnă ce vine?! Primăvara. Şi după primăvară? Vara.
Şi o iau de la capăt. Mereu şi mereu, de parcă ar trebui să plătesc un preţ pentru cele trei luni de fericire din an.
E cam piperat. Nouă luni. Pentru doar trei. Doare. Mult.

Ultima zi de vară. Pe mine, cel puţin, mă apucă depresia. Aş vrea să fiu optimistă şi toamna. Am încercat. Nu am reuşit.

Să înveţi...

Aquafresh. Nivea. Tonelli. Vel Pitar. Danette. Winamp. Mozilla Firefox. iGoogle. Gmail. Blogger. Google Reader. Analytics. Webmaster's Tools. Trafic.ro. Altec Lansing. Last.Fm. Norah Jones. Depeche Mode. Priscilla Ahn. Amos Lee. Case Logic. Vichy. Clinique. Deborah. LG Chocolate. Illy. Antena 3. Realitatea TV. MTV. Illy. Balmain. Rotring. Zewa (răceală?!?). 3M PostIt. Antena 3. Bounty Ice Creme. Heinz. Vel Pitar. Fairy. Torrents. Google Reader. Last.Fm. Yahoo!Messenger. Antena 3. Illy. Gmail. Carla Bruni. The Doors. Gotan Project. Nivea. Panasonic. Andrei Gheorghe. Cesare Pavese. Simone de Beauvoir. Ikea. Antena3. Y! Messenger. Analytics. Point de Vue. Parov Stelar. Photo Magazine. Moloko. Tango. Psychologies Magazine. Zewa. Zewa. Zewa (rinita naibii!). Aquafresh. Nivea. Antena 3. Ikea.

Să fii liber. De Timp.

And who the fuck is he?!

Deci cine dracu' e Caiac?! Că nu am înţeles. Ceea ce am înţeles şi mi s-a părut strigător la cer e că nişte jurnalişti, printre care şi Loredana Chimoiu de la Antena 1, erau cât pe ce să fie călcaţi cu maşina de nişte băieţi cu BMW din cortegiul funerar de 2000 de persoane al lui Caiac. Şi tot nu am înţeles cine naiba e nenea ăsta.

***

Într-un sat (nu am reţinut unde), fata de 16 ani a unui nene a plecat cu iubitul "rrom" într-un alt sat. Nenea tata lu' don'şoara a chemat poliţia pentru a-şi aduce "fetiţa" acasă. Iubitul e plin de tatuaje, de haur, de gel, are maioul ridicat. Mama fetei plângea din cuză de părere de rău pentru satisfacerea tuturor mofturilor don'şoarei.
Nu vreau să judec pe nimeni. Pun însă o întrebare: ce ai păzit 16 ani? Porcii şi găinile din ogradă?

***

Din lipsă de altceva mai bun de făcut, am început să ascult VibeFM pe internet. Şi fac o observaţie: toate stream-urile radiourilor de top (21, Pro, Europa) furnizează şi artistul şi numele melodiei. La fel se întâmplă şi la stream-ul ProFM Dance. Ştiu că Vibe e la început, dar nu se poate face aşa ceva şi aici?

***

Din întâmplare, am nimerit pe Euforia TV, unde tocmai ce se desfăşura o emisiune (bănuiesc că se voia a fi un "show") intitulată "Metrosexualul". Să vă descriu ce se întămplă acolo.
Se ia un băiat (nu pot să spun "bărbat", pentru că mi-aş jigni cititorii) care arată ca dracu', e vai mama lui, insipid, incolor şi inodor. Se iau nişte "vedete" (aşa am aflat că vestita trupă a anilor '90 Body&Soul încă mai există) care îl vor însoţi pe metrosexualul în devenire la diferite tratamente de înfrumuseţare. Mda. Prima oară îl duc la cosmetică. Eu deja eram în extaz, credeam că îl duc la epilat. Dar nu, doar un masaj, nu mai ştiu ce mască, tonic şi cam atât. Vax!
Mai departe, îl duc la coafor, cică. Unde un nene cu burtă şi tricou mulat pe burtă (dacă aşa arată un metrosexual, atunci România în sine e un metrosexual) îi zice insipidului nostru băiat că are mătreaţă. Şi îi face nişte masaj. Şi îi dă cu nişte gel prin freză, asta aşa, ca pentru mătreaţă, bănuiesc.
Pe sistemul "Ce îi lipsteşte metrosexualului: unghiile tăiate la picioare", îl duc pe săracu' specimen la pedichiură. Unde i se plânge bietei femei care a trebuit să se ocupe de el că îi transpiră picioarele. Mi-a plăcut replica tipei, a zis că ea nu poate să se ocupe de acest aspect, dar să se ducă totuşi pe la farmacie. Şi să treacă mai des pe la ea, că are gambele încordate. Am uitat să vă spun, i-a făcut şi masaj.
Ok, acum că avem un metrosexual ferchezuit şi cu unghiile tăiate, zic că ne trebuie şi nişte ţoale. Şi băieţii de la Body&Soul, care erau un fel de gazde, dacă mă înţelegeţi, îl întrebă pe băiet ce haine îi plac. Răspunsul, citez: "Să fie mai pe stilu' lu' Aşăr, aşa!", unde aşăr este scrierea fonetică a cuvântului "Usher". Mbun. Şi îl duc la Famous Brands (parcă) şi îl îmbracă.
Poate sunt eu defectă (nu poate, sigur), poate sunt demodată, poate sunt o babă care a rămas în urmă cu tendinţele. Dar săracu' arăta ca scos de pe Dâmboviţa. Ce legătură are un palton cu nişte pantofi din aceia de sport cu botul rotund, care se poartă acum?! În fine, mie mi s-a părut că arăta ca dracu. Da' e o părere neavizată...
Şi acum vine cea mai mişto fază a emisiunii. Cică un metrosexual trebuie să ştie să danseze dansuri de societate. Mwuhahahahahaha. Spasme de răs, nu alta. Şi îl duc la lecţii de dans. Unde îl pun să danseze n-o să ghiciţi ce. VALS! Bine că nu l-aţi văzut cum se mişca! Deja nu mai puteam de râs, leşinam dacă nu schimbam postul.

***

Pun o întrebare pe care am mai pus-o şi ieri. De ce trebuie să ne bălăcărim în halul ăsta? Nu uitaţi, emisiune era difuzată de Euforia TV, post dedicat femeilor. Şi eu, femeie, cam ce ar trebui să înţeleg din tot circul ăsta?! Că există bărbaţi care se supun aceloraşi chinuri la care ne supunem şi noi? Şi cam ce chin ar fi un masaj facial, a propos? Şi de ce să văd transformarea unui puştan în metrosexual?!
Ce rost are toată parada asta? E exact aceeaşi situaţie ca şi cea a homosexualilor. Eu nu am urlat pe stradă că sunt heterosexual. Şi nici nu o voi face. De ce trebuie să vină cineva să facă paradă că e homosexual sau metrosexual? Ţine de intimitatea fiecăruia, de alegerea fiecăruia. De ce, de ce?

Despre cum să ne bălăcărim

Urmăresc zilele astea ediţiile speciale de tip "ce-am fost şi ce-am ajuns" despre Olimpiada de la Beijing.
Absolut toată lumea este profund dezamăgită de numărul medaliilor luate de sportivii români în competiţie. Şi - ceea ce m-a determinat să scriu articolul, în pofida dezinteresului meu pentru sport - toţi îi condamnă pe aceştia, întrebându-se mai mult sau mai puţin retoric cum este posibil aşa ceva.
Mi se pare inadmisibil ca tu, mare jurnalist ce te afli, să începi să bălăcăreşti nişte oameni care şi-au sacrificat viaţa pentru un vis. Nu, nu e visul tău, e visul lor. Cel mai mare. Şi pentru asta îşi sacrifică timpul liber, copilăria, familia, banii, sănătatea.
Totul depinde de o clipă. Clipa aceea poate însemna să ajungi cel mai bun dintre cei buni. Înseamnă aur şi înseamnă glorie. În Grecia Antică, toţi participanţii la Olimpiadă erau declaraţi cetăţeni de onoare, iar campionii olimpici erau declaraţi semi-zei.
Sau poate însemna ratare. Şi nişte ani buni petrecuţi în sala de antrenamente pierduţi pentru o clipă.
Asta-i competiţia, ăsta-i sportul, asta e. Te împaci cu ideea şi lupţi mai departe, dacă mai ai putere. Sau renunţi, dacă te-ai săturat ca totul să fie în van.

Numai că un jurnalist nu poate înţelege asta. El contabilizează nişte medalii. Pentru că, în mintea lui, dacă eşti sportiv şi te duci la olimpiadă, TREBUIE medalie.

Şi stau şi mă uit la toţi incapabilii frustraţi care stau pe un scaun în emisie şi care se cred Dumnezeu cum ţin contabilitatea medaliilor... Cineva spunea odată că a număra medaliile unor sportivi e, de fapt, frustrarea ascunsă de a nu putea fi în locul lor.

Căci, dacă erau în locul lor, vedeau cât poate să doară ca cineva care nu a făcut în viaţa lui efortul de a sări pe un covor de concurs să stea să te judece. Şi, mai presus de toate, să uite că ai avut de concurat cu nişte extratereştri (Michael Phelps sau Usain Bold sunt exemple). Şi că la tine în ţară nici nu prea ai unde să te antrenezi în condiţii decente, fără ca măcar să se pună problema de performanţe.

Ceea ce mă enervează cel mai tare e că nimeni nu stă să promoveze tirul cu arcul sau ping-pongul. În afară de fotbal, fotbal şi can-canuri din fotbal, altceva nu auzi la jurnalele ale căror conţinut e făcut tot de ei, de jurnaliştii fără de păcat.

Dar din patru în patru ani ştiu să îşi aducă aminte să numere ipocrit nişte medalii, să judece fără drept de apel nişte oameni ă căror unică vină e aceea de a fi sportiv, să ceară înfiinţarea unui minister al sportului, să îşi aducă aminte că nu există baze de antrenament, şi câte şi mai câte...
O dată la patru ani, cineva îşi aduce aminte de aceşti oameni muninaţi, care se dedică din prea multă pasiune unui crez, unui vis. Nimeni nu mai ştie de gloria lor după două săptămâni. Da, a fi sportiv în România e sinonim cu gloria pierdută.
Mă întreb doar dacă vreunul dintre ei şi-ar fi dorit să fie sportiv în Grecia Antică.

Televiziunea şi radioul vara

Zilele astea, nevoită fiind să stau pe acasă din lipsă de altceva mai bun de făcut, am tot călărit televizorul şi radioul în speranţa că voi găsi ceva la care să mă uit.
Şi nu, nu e nimic de văzut sau ascultat. Pentru că, după cum spuneam şi acum câteva zile, toate emisiunile la care mă uit sunt în vacanţă.
Şi vara se pierde cel mai mult la capitolul audienţe. Nu pentru că nu ar avea cine să se uite, ci pentru că acel cineva nu are la CE să se uite.

La TV, spre exemplu, toate matinalele sunt în vacanţă. Aproape toate emisiunile de analiză politică (da, mă uit) sunt în vacanţă. Spun "aproape toate" pentru că doar Antena 3 mai difuzează astfel de emisiuni, şi anume "La Ordinea Zilei" cu Alina Petrescu şi "Ştirea zilei", cu Gabi Vrânceanu Firea. A propos, Alina Petrescu e mult mai potrivită pentru o emisiune de genul primei menţionate decât Dana Grecu, care întrerupe invitaţii la fiecare al patrulea cuvânt. Cei care au urmărit-o ştiu că nu exagerez.
Nu voi continua exemplele cu vacanţele, pentru că nu mi-ar ajunge un blog întreg.

A nu se înţelege că aş condamna bieţii oameni pentru că pleacă în vacanţă. Departe de mine acest gând.
Dar, pentru directorii de programe, asta ar fi o foarte bună ocazie pentru a-şi testa oamenii care nu au ieşit încă la lumina rampei.
Voi da un exemplu din radio, căci acolo s-a întâmplat fenomenul care mi-a dat ideea acestui articol.
La KissFM, Denis Florent a pus trei no-name-uri (să fim serioşi, cine a auzit de Pussycat sau de Olix?!) să facă matinal. Şi le-a ieşit de minune! Nu comparăm experienţa sau audienţele lor cu cele ale Cârcotaşilor, dar simpla idee de a da o şansă acestor tineri merită aplauze. Pentru că un director de prgrame nu are cum să-şi pună la încercare oamenii decât provocându-i cu astfel de proiecte, care pot deveni, mai târziu, deschizătoare de cariere.
Astfel, nu numai că a fost testaţi oamenii, dar ascultătorii KissFM care nu erau în vacanţă au avut ce asculta.
Prin astfel de iniţiative se aduce public nou, se fidelizează cel existent şi cresc audienţele, în cazul în care concurenţa e mai slabă.

De obicei, diorectorii de programe preferă soluţia cea mai simplă, şi anume ca un nefericit să ţină respectivul tronson orar. E o soluţie comodă, dar care nu aduce nici oameni noi de exploatat (sună dur, ştiu, dar potenţialul se exploatează, nu?), nici audienţe, nici bani.

În televiziune pare să fie un pic mai greu să faci astfel de manevre şi nu-mi dau seama de ce. Ok, publicul e fidelizat şi, de multe ori, e altul o dată cu fiecare tronson orar. Dar aşa e şi la radio.

Şi vin şi întreb: de ce în TV nu se pot face astfel de mutări? Ţin minte că, parcă vara trecută sau acum două veri, pe Antena 2, Mihai Sturzu făcea o emisiune chiar în perioada asta. Şi era foarte bine, o dată pentru că nu aveai la ce altceva să te uiţi, a doua oară pentru că aveai ocazia să descoperi oameni noi.
Mă gândesc că s-ar potrivi de minune o emisiune light, de vară, cu oameni mai puţini cunoscuţi, dar cu multe de spus. Da, sunt greu de găsit, dar nu imposibil.
Şi uite aşa pot apărea soluţii de back-up în caz că îţi pleacă principalii oameni de pe respectivul tronson.

Trebuie doar un pic de curaj şi dorinţă pentru nou şi mai bun. E chiar atât de greu?

Spune brânză!

Mă uitam zilele astea la... Mă uitam, zic, şi constatam cât de mult contează energia. Zâmbetul larg, atitudinea pozitivă, o vorbă nu neapărat blândă, dar spusă cu blândeţe şi bun-simţ...
A propos, bunul-simţ e vital. Şi scump la vedere.
Şi entuziasmul. Aici e diferenţa. Aici se vede într-adevăr dacă eşti plin de energie sau nu.

Câţi oameni care să zâmbească aţi văzut pe stradă? Sau, şi mai rău, să râdă? O fi de la griji, de la treburi, de la copii, de la soţ/soaţă... O fi.

Dar nimeni nu pare să vrea să încerce, măcar, să zâmbească. Şi zic aşa:

Când vă treziţi mâine dimineaţă, uitaţi-vă în oglindă. Uitaţi de ce e mai rău şi aduceţi-vă aminte că aveţi un scop pentru care vă treziţi de la nu-ştiu-ce ore. Zâmbiţi. Uite, că şi muşchii feţei s-au mai relaxat... Zâmbiţi încă o dată, cu gura până la urechi. Şi mai zâmbiţi o dată.

Deci se poate. Spune brânză! Asta pentru că vorbim româneşte. Dacă ţineţi neapărat, fie: say cheese!

P.S.: În ultima vreme, dau dovadă de o crasă incoerenţă. Nu ştiu de la ce mi se trage şi, sincer, nici n-aş vrea să ştiu.
Numai că august e pe sfârşite, vine toamna, cel mai urât anotimp din câte există, cel mai deprimant, cel mai trist, cel mai înşelător... Aşa mă veţi vedea (sau citi, mă rog) de acum înainte, asta dacă mi se trage de la toamnă. Şi tare mi-e că aşa e.

Nightmares On Wax - Damn/In A Space Outta Sound [2006]

Lene. Foarte lene. Prea lene. Mult prea lene

Nu sunt în stare nici să mă duc să-mi trag o ţoală poe mine mai ca lumea. Tre' să mă duc să-mi iau nişte merdenele, dar - ce să vezi! - nu mai pot de lene. Şi să citesc mi-e lene.
AJUTOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOR!

La nuntă. Nu a mea!

A fost foarte frumos, minunat aş putea spune. Mirii fericiţi şi foarte emoţionaţi, naşii - frumoşi, iar eu - eu.
S-a dansat. Foarte mult. Nu mai pot de şolduri, de picioare, de tălpi, de umeri.

Dar ştiţi ce? Merită cu vârf şi îndesat!

Tomorrow - a very big day

Mda. Mâine activez pe post de don'şoară de onoare la nunta unor prieteni. Aşa că azi am fost la coafor şi m-am făcut cu nişte bucle exact ca-n reclama de la Taft, părul meu fiind mai mult decât lins. No way to stay!
Mâine revin cu impresii de la cântarea lu' taica popa, de la petrecere, de la, de la.

Bucureştiul - hoinăreala vara

E vară, e cald şi e noapte. Trag în piept aerul care de-abia acum a început să fie respirabil.
Cerul e tot negru. Mai iau o dată aer în piept.
Plec să hoinăresc puţin prin Bucureşti.
E linişte, maşinile trec, iar eu, un pieton hoinar.
Magheru e superb. Asfaltul încins mă face să ard. Mă uit la ferestrele luminate, la cele neluminate. Algoritm fără logică.
Vitrinele sunt magnifice. E o minune să le privesti – minunea Bucureştiului, minunea hoinarului.
Hoinăresc alături de veşnic şi etern îndrăgostiţi, oameni simpli care se plimbă alături de câinii lor, oameni ai străzii.
Hoinăresc alături de hoinari, de vitrine, de câini vagabonzi, de maşini scumpe şi prostituate aidoma.
Hoinăresc pentru că-mi place hoinăreala. Pentru că e vară şi pentru că noaptea asta e superbă. Hoinăresc pentru că în Bucureşti a fi hoinar e sinonim cu a fi visător.
Stele luminează ce a rămas neiluminat. Suflete, sentimente, iubiri pierdute, neîmpărtăşite sau netrăite.
E în aer.
Bucureştiul are dorinţa şi pasiunea unei iubiri mistuitoare.
Doar în noaptea asta.
Doar alături de hoinari.
Hoinari ca mine. Doar vara.

Textul datorită căruia eu am astăzi blog. Istoria, pe scurt, am mai spus-o şi în "Povestea poveştii".

Alexandrina Hristov - Fata merge pe jos