Bucureştiul - hoinăreala vara

E vară, e cald şi e noapte. Trag în piept aerul care de-abia acum a început să fie respirabil.
Cerul e tot negru. Mai iau o dată aer în piept.
Plec să hoinăresc puţin prin Bucureşti.
E linişte, maşinile trec, iar eu, un pieton hoinar.
Magheru e superb. Asfaltul încins mă face să ard. Mă uit la ferestrele luminate, la cele neluminate. Algoritm fără logică.
Vitrinele sunt magnifice. E o minune să le privesti – minunea Bucureştiului, minunea hoinarului.
Hoinăresc alături de veşnic şi etern îndrăgostiţi, oameni simpli care se plimbă alături de câinii lor, oameni ai străzii.
Hoinăresc alături de hoinari, de vitrine, de câini vagabonzi, de maşini scumpe şi prostituate aidoma.
Hoinăresc pentru că-mi place hoinăreala. Pentru că e vară şi pentru că noaptea asta e superbă. Hoinăresc pentru că în Bucureşti a fi hoinar e sinonim cu a fi visător.
Stele luminează ce a rămas neiluminat. Suflete, sentimente, iubiri pierdute, neîmpărtăşite sau netrăite.
E în aer.
Bucureştiul are dorinţa şi pasiunea unei iubiri mistuitoare.
Doar în noaptea asta.
Doar alături de hoinari.
Hoinari ca mine. Doar vara.

Textul datorită căruia eu am astăzi blog. Istoria, pe scurt, am mai spus-o şi în "Povestea poveştii".

Alexandrina Hristov - Fata merge pe jos