O trecere de pietoni. Dacă ţineţi neapărat, cea de la Foişor, dintre staţia de troleu şi spital. Verde de 30 de secunde. Mă uit în stânga, nu venea nimic. Merg doi metri şi mă trezesc cu o chestie argintie trecând la câţiva centimetri (şi nu exagerez) de picioarele mele. O săgeată. Când m-am dezmeticit, era deja departe. Un logan van, cred.
O jumătate de oră după mi-au tremurat picioarele. Cretinii ăştia sunt absolut inconştienţi. Băi, era verde de 30 de secunde! Cum picioru' mesei treci pe roşu, când ştii că poţi să omori nişte oameni (chiar şi de inimă, un sfert de oră mai târziu)????
S-a dat ceva cu Libertatea astăzi? Întreb pentru că mai multă lume ca de obicei cumpărase ziarul, dar citea un supliment sau ceva asemănător mascat cu ziarul. Chicotind, nu altfel. Cei mai tineri de fapt, că cei mai în vârstă aveau mima aia de filisofi pătrunşi de profunzime.
Deci, s-a dat ceva sau nu? Că eu nu m-am obosit să dau banii pe prostia aia.
27 februarie 2009
26 februarie 2009
Haven't met that many happy people in my life
Kings of Leon. Sau o descoperire mai veche, lăsată în folderul cu muzică şi regăsită acum, când cineva m-a întrebat de Sex on Fire.
Singurele versuri pe care mi le-am pus vreodată la status (ce ţi-e şi cu messengerul ăsta) au fost din Depeche Mode. "It's my desire/To give myself to you/Sometimes". Erau esenţa, erau totul, erau ceea ce puteam spune eu în trei bloguri şi patru cărţi.
Apoi a apărut Carla Bruni şi "La derniere minute". Nişte alte versuri care, într-o anumită perioadă, au fost la fel de sintetice precum au fost şi Depeche.
Sâmbătă, m-a întrebat cineva de Kings of Leon. Şi mi-am adus aminte de ei. Şi am reascultat Sex On Fire. Şi Manhattan. Şi Closer. Şi am avut o revelaţie. Una mare rău de tot.
###
O altă melodie are mă chinuie de foarte multă vreme (şi cred că am mai scris de ea) este "Time alone" a lui Josh Martinez. Orchestraţie de nota 20 şi o voce superbă. Albumul pe care a fost lansată se numeşte "Midriff Music" şi a fost lansat în 2004.
Şi e unul din puţinele albume pe care nu l-am găsit. Pe care vreau să-l ascult de un milion de ori, pentru că ştiu că mi-ar plăcea până la lună şi înapoi. Intră în categoria revelaţiilor de tip "Rodrigo y Gabriela" (să nu mă bateţi, dar îi ascult de un an). Bine, sunt genuri cu totul diferite, dar uite ce poate să facă o minte de om...
P.S.: Titlul o să-l înţelegeţi după ce ascultaţi melodia.
P.P.S.: Antena 3 nu mai difuzează Jay Leno Show. Urât, foarte urât. Şi dureros. Ghici ce?! Acolo i-am văzut pentru prima oară pe Rodrigo y Gabriela.
Singurele versuri pe care mi le-am pus vreodată la status (ce ţi-e şi cu messengerul ăsta) au fost din Depeche Mode. "It's my desire/To give myself to you/Sometimes". Erau esenţa, erau totul, erau ceea ce puteam spune eu în trei bloguri şi patru cărţi.
Apoi a apărut Carla Bruni şi "La derniere minute". Nişte alte versuri care, într-o anumită perioadă, au fost la fel de sintetice precum au fost şi Depeche.
Sâmbătă, m-a întrebat cineva de Kings of Leon. Şi mi-am adus aminte de ei. Şi am reascultat Sex On Fire. Şi Manhattan. Şi Closer. Şi am avut o revelaţie. Una mare rău de tot.
###
O altă melodie are mă chinuie de foarte multă vreme (şi cred că am mai scris de ea) este "Time alone" a lui Josh Martinez. Orchestraţie de nota 20 şi o voce superbă. Albumul pe care a fost lansată se numeşte "Midriff Music" şi a fost lansat în 2004.
Şi e unul din puţinele albume pe care nu l-am găsit. Pe care vreau să-l ascult de un milion de ori, pentru că ştiu că mi-ar plăcea până la lună şi înapoi. Intră în categoria revelaţiilor de tip "Rodrigo y Gabriela" (să nu mă bateţi, dar îi ascult de un an). Bine, sunt genuri cu totul diferite, dar uite ce poate să facă o minte de om...
P.S.: Titlul o să-l înţelegeţi după ce ascultaţi melodia.
P.P.S.: Antena 3 nu mai difuzează Jay Leno Show. Urât, foarte urât. Şi dureros. Ghici ce?! Acolo i-am văzut pentru prima oară pe Rodrigo y Gabriela.
25 februarie 2009
Să-mi trăiască wirelessu'!
Dacă idioţii ăştia de la departamentul suport n-ar fi atât de idioţi, aş fi rezolvat mai devreme. Chiar, cum dracu' să închizi toate telefoanele mobile, iar la fix să nu răspunzi???? Asta întâmplându-se luni seara.
Dar deja nu mai contează, totul e ok. Sau mai pe româneşte, acum pot să stau călare pe net de pe leptoapă din orice colţ al casei. Yeeeeeeeei!
Azi nu prea am timp, aşa că vă zic s-aveţi o zi frumoasă. Şi mulţumesc pentru sugestile de mâncare a plăcintei :)
Dar deja nu mai contează, totul e ok. Sau mai pe româneşte, acum pot să stau călare pe net de pe leptoapă din orice colţ al casei. Yeeeeeeeei!
Azi nu prea am timp, aşa că vă zic s-aveţi o zi frumoasă. Şi mulţumesc pentru sugestile de mâncare a plăcintei :)
24 februarie 2009
Plăcinta de la McDonald's
Din când în când, mă apucă o mare poftă de McDonald's. De menţionat că aş mânca non-stop de acolo, dar excesele nu-s bune, etc.
De duminică aveam eu nişte gânduri, m-a deturnat tătâne-mio cu un restaurant mişto şi relaxat prin Herăstrău, dar aseară eram mult prea înfometată şi era mult prea târziu ca să mai ţină figura.
Recent, mi-am descoperit o mare pasiune pentru plăcintele de la mec. Sunt bune, sunt crocante, sunt tentant de nesănătoase. O singură mare problemă au: umplutura.
Dacă vreodată veţi intra în vreun mec... Dar mai bine să nu descriu scena.
Aşa, deci, aseară stăteam la birou, încercând să-mi mănânc plăcinta. Încercând, pentru că la a treia muşcătură, umplutura era în trei şerveţele, pe mâinile mele şi pe birou. Pe cuvântul meu, dacă m-ar fi văzut maică-ma, avea tot dreptul să spună că am iarăşi trei ani. Marele meu noroc era că se răcise bine. Altfel, Dumnezeu cu mila...
Una din marile mele dileme privitoare la filosofia vieţii este cum dracului se mănâncă blestemata aia de plăcintă. Că niciodată nu am înţeles; după cum se poate observa, tot nu înţeleg, iar şanse prea mari şi prea curând nu sunt.
De duminică aveam eu nişte gânduri, m-a deturnat tătâne-mio cu un restaurant mişto şi relaxat prin Herăstrău, dar aseară eram mult prea înfometată şi era mult prea târziu ca să mai ţină figura.
Recent, mi-am descoperit o mare pasiune pentru plăcintele de la mec. Sunt bune, sunt crocante, sunt tentant de nesănătoase. O singură mare problemă au: umplutura.
Dacă vreodată veţi intra în vreun mec... Dar mai bine să nu descriu scena.
Aşa, deci, aseară stăteam la birou, încercând să-mi mănânc plăcinta. Încercând, pentru că la a treia muşcătură, umplutura era în trei şerveţele, pe mâinile mele şi pe birou. Pe cuvântul meu, dacă m-ar fi văzut maică-ma, avea tot dreptul să spună că am iarăşi trei ani. Marele meu noroc era că se răcise bine. Altfel, Dumnezeu cu mila...
Una din marile mele dileme privitoare la filosofia vieţii este cum dracului se mănâncă blestemata aia de plăcintă. Că niciodată nu am înţeles; după cum se poate observa, tot nu înţeleg, iar şanse prea mari şi prea curând nu sunt.
23 februarie 2009
So fuckin' strange
Cred că am mai zis de un milion de ori chestia asta, dar simt nevoia să o repet. Mă pup în oglindă pentru că mi-am făcut blogul ăsta. Am avut onoarea de a cunoaşte nişte oameni minunaţi, alături de care mă simt bestial de fiecare dată când mă întâlnesc cu ei. Am mai cunoscut nişte oameni cu care îmi face bine să stau de vorbe aici. În principiu, nici nu prea trebuie să ştie cine sunt... Oricum ar fi, nu dau nume, nu e parte din politica blogului.
Recunosc, mi s-a părut, în primă înstanţă, foarte straniu să mă întâlnesc cu cei care mă citesc de o bună perioadă de timp. Pentru că, oricât nu mi-ar fi plăcut mie ideea, mă cunoşteau prea bine pe mine, ştiau cam care sunt reacţiile mele şi lucrurile care îmi plac.
Mi se pare la fel de straniu, dacă nu chiar şi mai şi, să stau de vorbă pe aici cu diverşi oameni cu diverse nick-uri şi să am surpriza să mă cunoască, să mă anticipeze.
Tocmai de asta încep să ajung şi eu la concluzia maică-mii cum că nick-urile nu sunt sănătoase. Eu nu mă ascund, nu m-am ascuns niciodată, mi-e greu să cred că o voi face vreodată. Nu mai vreau nici de la cei cu care stau de vorbă să se dea pe după vişin, că zău dacă are vreun rost. Şi zău dacă mai îmi face plăcere să stau de vorbă cu fantome.
Recunosc, mi s-a părut, în primă înstanţă, foarte straniu să mă întâlnesc cu cei care mă citesc de o bună perioadă de timp. Pentru că, oricât nu mi-ar fi plăcut mie ideea, mă cunoşteau prea bine pe mine, ştiau cam care sunt reacţiile mele şi lucrurile care îmi plac.
Mi se pare la fel de straniu, dacă nu chiar şi mai şi, să stau de vorbă pe aici cu diverşi oameni cu diverse nick-uri şi să am surpriza să mă cunoască, să mă anticipeze.
Tocmai de asta încep să ajung şi eu la concluzia maică-mii cum că nick-urile nu sunt sănătoase. Eu nu mă ascund, nu m-am ascuns niciodată, mi-e greu să cred că o voi face vreodată. Nu mai vreau nici de la cei cu care stau de vorbă să se dea pe după vişin, că zău dacă are vreun rost. Şi zău dacă mai îmi face plăcere să stau de vorbă cu fantome.
22 februarie 2009
21 februarie 2009
Din nou, despre o carte
Ultima carte pe care am terminat-o se numeşte "Portocalele nu sunt singurele fructe" şi este romanul de debut al lui Jeanette Winterson, roman ce are o puternică notă autobiografică.
Pe scurt, e povestea unei tipe crescută într-o comunitate de protestanţi. Descoperă că este lesbiană, biserica încearcă exorcizarea ei - toţi cei din jurul ei convinşi fiind că este opera diavolului - , nu reuşeşte şi, în cele din urmă ea pleacă din orăşelul în care crescuse.
E genul acela de carte care te face să deschizi ochii. Nu te dă pe spate, nu e vreo mare operă de artă în sine, dar... te face să te uiţi de două ori la cei pe lângă care treci pe stradă.
Eroina se raportează la mama ei - habotnică. Absolut tot ce se întâmplă, toate deciziile ei sunt urmări ale faptelor şi reacţilor mamei ei, care pare să nu-i acorde nici cea mai mică importanţă. Pe parcurs, ea află că este de fapt adoptată şi crescută special pentru a urma o carieră de misionar în Africa - una dintre cele mai dureroase descoperiri pe care le face despre sine.
Creşte, realizează că este atrasă de femei - "o pasiune nenaturală", după cum o numeşte mama ei -, moment în care toţi cei din respectiva comunitate de puritani încearcă să o aducă pe calea cea dreaptă.
Ea începe totuşi să realizeze că nu are cum să scape de acolo şi, după o altă încercare de exorcizare - de data aceasta nereuşită - a bisericii, va fi dată afară din casă de ătre propria ei mamă şi va fi nevoită să se descurce pe cont propriu.
Cît de mult contează să ai curajul să îţi asumi ceea ce (nu) crezi! Cât contează să ai tăria morală de a putea face un pas numai pentru tine, când tu eşti obişnuit să faci totul pentru altcineva - pentru biserică, pentru Dumnezeu.
Pînă la urmă, credinţa este manipulare. Numai manipulare. Cine a fost la Vatican şi a văzut despre ce e vorba în propoziţie, ştie că e vorba strict despre puterea asupra minţii unor oameni. Puterea de a-i face să creadă în adevărul absolut.
Profesorul meu de religie spunea că nu ne poate obliga să credem, că asta poate veni doar de la noi.
Şi pentru asta l-am admirat mereu.
Pe scurt, e povestea unei tipe crescută într-o comunitate de protestanţi. Descoperă că este lesbiană, biserica încearcă exorcizarea ei - toţi cei din jurul ei convinşi fiind că este opera diavolului - , nu reuşeşte şi, în cele din urmă ea pleacă din orăşelul în care crescuse.
E genul acela de carte care te face să deschizi ochii. Nu te dă pe spate, nu e vreo mare operă de artă în sine, dar... te face să te uiţi de două ori la cei pe lângă care treci pe stradă.
Eroina se raportează la mama ei - habotnică. Absolut tot ce se întâmplă, toate deciziile ei sunt urmări ale faptelor şi reacţilor mamei ei, care pare să nu-i acorde nici cea mai mică importanţă. Pe parcurs, ea află că este de fapt adoptată şi crescută special pentru a urma o carieră de misionar în Africa - una dintre cele mai dureroase descoperiri pe care le face despre sine.
Creşte, realizează că este atrasă de femei - "o pasiune nenaturală", după cum o numeşte mama ei -, moment în care toţi cei din respectiva comunitate de puritani încearcă să o aducă pe calea cea dreaptă.
Ea începe totuşi să realizeze că nu are cum să scape de acolo şi, după o altă încercare de exorcizare - de data aceasta nereuşită - a bisericii, va fi dată afară din casă de ătre propria ei mamă şi va fi nevoită să se descurce pe cont propriu.
Cît de mult contează să ai curajul să îţi asumi ceea ce (nu) crezi! Cât contează să ai tăria morală de a putea face un pas numai pentru tine, când tu eşti obişnuit să faci totul pentru altcineva - pentru biserică, pentru Dumnezeu.
Pînă la urmă, credinţa este manipulare. Numai manipulare. Cine a fost la Vatican şi a văzut despre ce e vorba în propoziţie, ştie că e vorba strict despre puterea asupra minţii unor oameni. Puterea de a-i face să creadă în adevărul absolut.
Profesorul meu de religie spunea că nu ne poate obliga să credem, că asta poate veni doar de la noi.
Şi pentru asta l-am admirat mereu.
20 februarie 2009
Ce-i cu rahatul ăsta?!
Azi, în câmpul muncii patriotice. La un moment dat, mă uit pe geam. Şi nu pot să descriu foarte exact gradul de viscolo -ninsoare ce mi se arăta.
Când să mă întorc acasă, fac o oră, o oră şi ceva pe drum.
Deja nu mai pot. E aproape sfârşitul lui februarie. Săptămâna trecută deja apăruseră ghioceii. La începutul lui februarie, eu am ieşit în trocou afară şi nu mi-a fost frig. Nu mai suport, la naiba cu iarna asta, să vina varaaaaaaaaaaaaa!
Băi, câtă prostie e pe lumea asta. Am mai constat asta de un milion de ori, ştiu, dar nu mă pot obişnui cu ideea că unii oameni pot avea atâta prostie într-un creier atît de mic. Nu o să mă apuc să expun situaţia, că-i mult de scris şi mi-e tare lene, dar vă spun că am rămas spiciles. Bleah!
S-aveţi un weekend frumos!
Când să mă întorc acasă, fac o oră, o oră şi ceva pe drum.
Deja nu mai pot. E aproape sfârşitul lui februarie. Săptămâna trecută deja apăruseră ghioceii. La începutul lui februarie, eu am ieşit în trocou afară şi nu mi-a fost frig. Nu mai suport, la naiba cu iarna asta, să vina varaaaaaaaaaaaaa!
Băi, câtă prostie e pe lumea asta. Am mai constat asta de un milion de ori, ştiu, dar nu mă pot obişnui cu ideea că unii oameni pot avea atâta prostie într-un creier atît de mic. Nu o să mă apuc să expun situaţia, că-i mult de scris şi mi-e tare lene, dar vă spun că am rămas spiciles. Bleah!
S-aveţi un weekend frumos!
19 februarie 2009
Goddamnit!
Este nouă, eu mă chinui cu ceva traduceri latineşti, mă sună maică-mea, ai văzut ce e afară??
Mda. Ştiam că afară mai e un pic şi vine Crăciunul. Dar zău! E aproape sfârşitul lui februarie şi ninge de parcă ar fi decembrie, maxim ianuarie.
Azi trebuie să ies din casă, spre fericirile mele toate. Că suntem tineri şi putem, la dracu'!
Iar acum o să fac trei ani pînă unde trebuie să ajung, diseară, până acasă, o să mor de somn.
Şi eu, care nu înţelegeam de ce îmi tot spunea tătâne-mio ba că în Timişoara ninge de rupe, ba că între Timişoara şi Arad a venit Crăciunul.
Nu. Nu-mi place iarna. Cu excepţia zilei de 16 februarie, desigur. :) Hai, primăvară...!
Mda. Ştiam că afară mai e un pic şi vine Crăciunul. Dar zău! E aproape sfârşitul lui februarie şi ninge de parcă ar fi decembrie, maxim ianuarie.
Azi trebuie să ies din casă, spre fericirile mele toate. Că suntem tineri şi putem, la dracu'!
Iar acum o să fac trei ani pînă unde trebuie să ajung, diseară, până acasă, o să mor de somn.
Şi eu, care nu înţelegeam de ce îmi tot spunea tătâne-mio ba că în Timişoara ninge de rupe, ba că între Timişoara şi Arad a venit Crăciunul.
Nu. Nu-mi place iarna. Cu excepţia zilei de 16 februarie, desigur. :) Hai, primăvară...!
18 februarie 2009
Nimic
De câteva nu mai folosesc compuerul meu, râshnitza pe care o iubesc de nu mai pot. În memorie aveam toată muzica pe care o ascult eu acum.
Şi ca atare, de când nu am mai avut acces la Winamp-ul meu cel de toate zilele, mă simt extrem de debusolată, de dezorientată, de parcă cineva m-ar fi lăsat fără porţia de oxigen. E oribil.
Mă comport ciudat, nu mai am echilibrul ăla cu care eram obişnuită la mine...
Şi ca atare, de când nu am mai avut acces la Winamp-ul meu cel de toate zilele, mă simt extrem de debusolată, de dezorientată, de parcă cineva m-ar fi lăsat fără porţia de oxigen. E oribil.
Mă comport ciudat, nu mai am echilibrul ăla cu care eram obişnuită la mine...
17 februarie 2009
Mulţumesc
M-a sunat o grămadă de lume şi am primit foarte multe lucruri extrem de frumoase. Începând cu un tablou cu de dedicaţia "te iubesc băh", which is actually priceless, şi terminând cu dicuţia edificatoare avută cu un prieten foarte bun încă de sâmbătă.
Mă gândeam la bieţii oameni care nu mă mai cunosc... Vor să fie mereu lângă mine, crezând ca am nevoie disperată de ei şi se miră când constată - destul de dureros - că nu e aşa.
Posibil să iau o pauză. Mă gândesc deja foarte serios, având în vedere că nu mai am nici un fel de spor. Sau măcar să nu mai scriu în weekenduri, şi tot ar fi ceva. Oooof, decâte ori am spus asta...
LE: Citire de la Analytics, mă scuzaţi că nu m-am putut abţine.
"bill kaulitz mai e virgin"
"poze bill kaulitz gol"
Nu-mi mai trece două săptămâni.... BLEAH!
Mă gândeam la bieţii oameni care nu mă mai cunosc... Vor să fie mereu lângă mine, crezând ca am nevoie disperată de ei şi se miră când constată - destul de dureros - că nu e aşa.
Posibil să iau o pauză. Mă gândesc deja foarte serios, având în vedere că nu mai am nici un fel de spor. Sau măcar să nu mai scriu în weekenduri, şi tot ar fi ceva. Oooof, decâte ori am spus asta...
LE: Citire de la Analytics, mă scuzaţi că nu m-am putut abţine.
"bill kaulitz mai e virgin"
"poze bill kaulitz gol"
Nu-mi mai trece două săptămâni.... BLEAH!
16 februarie 2009
Et ça c'est moi!
Dacă toată lumea din jurul meu ar fi fost normală, eu acum puteam să mă trezesc la două, să mai stau o oră şi să mă culc la loc, că mi-ar fi fost mult prea somn să stau în picioare. Dar, ce să vezi!, e o lume nebună, aşa încât azi muncesc cît pentru toată săptămâna, vorba aia, dă-o dracului, suntem tineri.
De când mă ştiu, mi-am dorit ca de ziua mea să fac o petrecere undeva pe maulul mării, la un beach bar, cu muzică de toate felurile, pentru toţi cei care se pot numi prietenii mei şi care sunt atât de diferiţi între ei, încât mi-e şi frică să-i aduc pe toţi la un loc. De data asta aş avea curaj, ar fi cald, ar bate briza şi nu ne-am omorî cu aparenţele.
Ninge.
Îmi place să cred că sunt ca vinul, cu cît mai "veche", cu atât mai "aromată". Am crescut mult anul ăsta, cît alţii în zece. Şi, unul din cele mai importante lucruri, v-am cunoscut pe voi. Dintre "voi" făcând parte tot felul de personaje foarte simpatice. Vă ştiţi, nu-i nevoie să mai scriu. Am descoperit tot soiul de lucruri la care nu m-aş fi gândit în veci şi nişte oameni de la care nu m-aş fi aşteptat decît să dea close paginii ăsetia şi să treacă mai departe. Nu a fost aşa. Şi mă bucur. Mulţumesc!
Mai presus de toate, ăsta va rămâne anul în care am cunoscut cei mai mulţi prieteni. Mi se pare cel mai important.
Pagină nouă, aliniat nou.
Şi de la capăt.
Carla Bruni - Ma Jeunesse/Comme Si De Rien N'Etait [2008]
De când mă ştiu, mi-am dorit ca de ziua mea să fac o petrecere undeva pe maulul mării, la un beach bar, cu muzică de toate felurile, pentru toţi cei care se pot numi prietenii mei şi care sunt atât de diferiţi între ei, încât mi-e şi frică să-i aduc pe toţi la un loc. De data asta aş avea curaj, ar fi cald, ar bate briza şi nu ne-am omorî cu aparenţele.
Ninge.
Îmi place să cred că sunt ca vinul, cu cît mai "veche", cu atât mai "aromată". Am crescut mult anul ăsta, cît alţii în zece. Şi, unul din cele mai importante lucruri, v-am cunoscut pe voi. Dintre "voi" făcând parte tot felul de personaje foarte simpatice. Vă ştiţi, nu-i nevoie să mai scriu. Am descoperit tot soiul de lucruri la care nu m-aş fi gândit în veci şi nişte oameni de la care nu m-aş fi aşteptat decît să dea close paginii ăsetia şi să treacă mai departe. Nu a fost aşa. Şi mă bucur. Mulţumesc!
Mai presus de toate, ăsta va rămâne anul în care am cunoscut cei mai mulţi prieteni. Mi se pare cel mai important.
Pagină nouă, aliniat nou.
Şi de la capăt.
Carla Bruni - Ma Jeunesse/Comme Si De Rien N'Etait [2008]
15 februarie 2009
Pam-pam!
Mi-e lene şi mi-e somn şi n-am chef de socializat azi. Chestie care mi se întâmplă foarte rar, dar se întâmplă. Şi mai am şi treabă prin casă.
Deci luăm o mică pauză azi.
Mâine, în mod normal, ar trebui să mă comport ok, dat fiind că trebuie să mă sărbătoresc. Ce bine a fost anu' trecut!...
Deci luăm o mică pauză azi.
Mâine, în mod normal, ar trebui să mă comport ok, dat fiind că trebuie să mă sărbătoresc. Ce bine a fost anu' trecut!...
14 februarie 2009
As simple as that
It's so long since I haven't written in English. You know, sometimes I feel like I need to express myself in some other language. Maybe it's the routine, maybe it's my bored ego that speaks right now.
I speak in English all the time, wherever I go, even at my Spanish classes, because I have a Serbian colleague and we talk to each other in English!
In order to explain a bit my today's intentions, I have to say that I originally intended to write a post about how decided I am, whatever would be what I wanted to do. But, honestly, it's very difficult to write such a post without having objections from my friends. Because everybody would think that I especially thought of him/her when I wrote that piece of article. You see, men are pretty difficult, notably when they are some... children.
But I get very angry with me because of them. I don't know how to react politically correct. I react how I feel, I'm very spontaneous and I say it as I think it. Without filtering my words, in most of the cases.
You know, I don't want to hurt anybody. I'm so very peaceful (if this would be a Miss Universe contest...), but sometimes - most of the times - this does not work. I've been in so many situations in which I had to be the most direct person in the world, that now it would be a blasphemy of mine to say that subtleties always work.
If I want to see you, I'll see you. If I want to catch you, I'll catch you. If I want to punish you, I'll do it. If I want to hate you, I'll think twice. But if I wanna fuck you, then I'll just fuck you!
Suzanne Vega - Caramel/Nine Objects Of Desire [1996]
I speak in English all the time, wherever I go, even at my Spanish classes, because I have a Serbian colleague and we talk to each other in English!
In order to explain a bit my today's intentions, I have to say that I originally intended to write a post about how decided I am, whatever would be what I wanted to do. But, honestly, it's very difficult to write such a post without having objections from my friends. Because everybody would think that I especially thought of him/her when I wrote that piece of article. You see, men are pretty difficult, notably when they are some... children.
But I get very angry with me because of them. I don't know how to react politically correct. I react how I feel, I'm very spontaneous and I say it as I think it. Without filtering my words, in most of the cases.
You know, I don't want to hurt anybody. I'm so very peaceful (if this would be a Miss Universe contest...), but sometimes - most of the times - this does not work. I've been in so many situations in which I had to be the most direct person in the world, that now it would be a blasphemy of mine to say that subtleties always work.
If I want to see you, I'll see you. If I want to catch you, I'll catch you. If I want to punish you, I'll do it. If I want to hate you, I'll think twice. But if I wanna fuck you, then I'll just fuck you!
Suzanne Vega - Caramel/Nine Objects Of Desire [1996]
13 februarie 2009
Aham
Ieri, nicăieri altundeva decât în 69, cu Teo, stând de vorbe despre, printre altele, cum să te laşi de fumat. Stăteam lângă o tanti pe care se vedea lipsa de ocupaţie. Şi ghiciţi ce face?... Se bagă în discuţie şi-mi recomandă plasturii Nicorette. Că nuştiucine al lu' nuştiucare aşa s-a lăsat. Şi că sunt buni. Şi că să încerc. Şi că fumatul e naşpa.
Nu ştiu dacă am mai scris despre asta, dar urăsc cu patimă oamenii care se bagă în vorbă. Fără ca cineva să îi fi băgat în seamă, fără ca cineva să le fi cerut părerea.
Mai sunt cei care îşi bagă nasul în hârtiile tale. Făceam azi o cerere şi vine cineva şi se uită peste umărul meu, să vadă ce scriam eu acolo. Noroc că am un scris indescifrabil şi s-a lăsat după ce a citit "cerere".
Mă mai apucă, din când în când, întinsul tutoror hârtiilor pe unde apuc. Şi mereu se găseşte unu' fără treabă să citească el hârtiile. AAAAAAAAAAAAAAAA!
Despre cititul în telefon îmi aduc aminte sigur că am scris. Despre cititul în monitor la fel.
Dar eu nu mă pot abţine să mă enervez când îi văd că nu se lasă de sportul ăsta.
Pe bune, cât de greu să fie să te abţii? Eu merg pe princpiul că, dacă nu cer sfatul, nici nu vreau să îl primesc. Şi chiar nu mă interesează ce şi cum a făcut Icsulescu. E treaba lui, e problema lui, la fel cum e treaba mea, la fel cum e problema mea.
Acum să nu se înţeleagă că mă deranjează fenomenul pe blog. Până la urmă, ăsta e şi scopul. Însă mă dearnajează cumplit în troleu. Sau în metrou, sau în tramvai. Sau atunci când mi se dau sfaturi doar ca să se ştie respectivul acoperit, să poată să vină şi să îmi spună "Ţi-am zis eu!...". Şi să mă poată culpabiliza, că deh!, unii au minte, iar alţii n-are.
Nu ştiu dacă am mai scris despre asta, dar urăsc cu patimă oamenii care se bagă în vorbă. Fără ca cineva să îi fi băgat în seamă, fără ca cineva să le fi cerut părerea.
Mai sunt cei care îşi bagă nasul în hârtiile tale. Făceam azi o cerere şi vine cineva şi se uită peste umărul meu, să vadă ce scriam eu acolo. Noroc că am un scris indescifrabil şi s-a lăsat după ce a citit "cerere".
Mă mai apucă, din când în când, întinsul tutoror hârtiilor pe unde apuc. Şi mereu se găseşte unu' fără treabă să citească el hârtiile. AAAAAAAAAAAAAAAA!
Despre cititul în telefon îmi aduc aminte sigur că am scris. Despre cititul în monitor la fel.
Dar eu nu mă pot abţine să mă enervez când îi văd că nu se lasă de sportul ăsta.
Pe bune, cât de greu să fie să te abţii? Eu merg pe princpiul că, dacă nu cer sfatul, nici nu vreau să îl primesc. Şi chiar nu mă interesează ce şi cum a făcut Icsulescu. E treaba lui, e problema lui, la fel cum e treaba mea, la fel cum e problema mea.
Acum să nu se înţeleagă că mă deranjează fenomenul pe blog. Până la urmă, ăsta e şi scopul. Însă mă dearnajează cumplit în troleu. Sau în metrou, sau în tramvai. Sau atunci când mi se dau sfaturi doar ca să se ştie respectivul acoperit, să poată să vină şi să îmi spună "Ţi-am zis eu!...". Şi să mă poată culpabiliza, că deh!, unii au minte, iar alţii n-are.
12 februarie 2009
The miracle, the joy
Am fost ieri la jogging. DA. Trasă de mânecă de un om minunat, care şi-a pus în cap să îmi arate că, după un an de fumat, nu mai sunt în stare să alerg. Deloc.
Ţin minte că făceam, acum foarte mult timp, program de forţă la ora de sport. Aveam sală mare, în care cred că se mai ţin şi acum competiţii de handbal. Şi făceam 10 ture de sală, 20 abdomene, 20 extensii şi 10 etaje de urcat pe scări. Plus jucat de handbal, unde se alerga. D-adevăratelea.
Nu aş fi crezut niciodată că, după un an de fumat neîmplinit, efectele se văd atât de tare. Usturimea gătului şi a plămânilor, senzaţia de fier ars încins pe piept. Faptul că rămâneam fără aer. Plus durerile cumplite de bilă, pe care le mai am şi acum, de la tonele de cafea şi cola băute în toţi anii ăştia.
Nu, nu mă las de ţigări, pentru că nu am găsit ceva care să substituie plăcerea fumatului. Pentru că da, fumez din plăcere.
Mă bucur tare mult că nu am febră musculară. Şi că nu mă opream pentru că nu mă mai ţineu picioarele, ci pentru că nu mă mai ţineau plămânii. Ceea ce dovedeşte că încă mai am capacitatea musculară să mai alerg.
Deşi nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată sport de performanţă. Bine, gimnastică - o lună, pentru că mi-era frică să mă urc pe bârnă. Atât.
Să vă mai zic cât de bine mă simt acum? Sau cât de bine mă simţeam aseară, deşi tuşeam ca toţi dracii?
Rodrigo y Gabriela - Mr. Tang/Live Manchester And Dublin [2004]
Ţin minte că făceam, acum foarte mult timp, program de forţă la ora de sport. Aveam sală mare, în care cred că se mai ţin şi acum competiţii de handbal. Şi făceam 10 ture de sală, 20 abdomene, 20 extensii şi 10 etaje de urcat pe scări. Plus jucat de handbal, unde se alerga. D-adevăratelea.
Nu aş fi crezut niciodată că, după un an de fumat neîmplinit, efectele se văd atât de tare. Usturimea gătului şi a plămânilor, senzaţia de fier ars încins pe piept. Faptul că rămâneam fără aer. Plus durerile cumplite de bilă, pe care le mai am şi acum, de la tonele de cafea şi cola băute în toţi anii ăştia.
Nu, nu mă las de ţigări, pentru că nu am găsit ceva care să substituie plăcerea fumatului. Pentru că da, fumez din plăcere.
Mă bucur tare mult că nu am febră musculară. Şi că nu mă opream pentru că nu mă mai ţineu picioarele, ci pentru că nu mă mai ţineau plămânii. Ceea ce dovedeşte că încă mai am capacitatea musculară să mai alerg.
Deşi nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată sport de performanţă. Bine, gimnastică - o lună, pentru că mi-era frică să mă urc pe bârnă. Atât.
Să vă mai zic cât de bine mă simt acum? Sau cât de bine mă simţeam aseară, deşi tuşeam ca toţi dracii?
Rodrigo y Gabriela - Mr. Tang/Live Manchester And Dublin [2004]
11 februarie 2009
Something's wrong
Săptămâna asta e una cu totul şi cu totul normală. Dar aseară am ajuns leşinată de oboseală acasă, aveam inclusiv frisoane. La ora nouă cred că visam deja frumos. M-am mai trezit acu', la 9.
În condiţiile în care eu mă culc de obicei la 2 -3 şi mă trezesc pe la 8. Ceva nu-i bine şi nu-mi dau seama ce.
În altă ordine de idei, azi am un program şi mai cretin. Că, deh, suntem tineri şi putem.
Se poate să îmi aducă cineva un pat şi o pernă? Şi ceva/cineva să îmi ţină de cald. Hai că ştiu că puteţi...
Şi luna mai, şi vară, şi prieteni. Şi să se termine o dată sesiunea asta jegoasă, că m-am plictisit eu de ea.
Amos Lee - What's Been Goin' On/Last Days At The Lodge [2007]
În condiţiile în care eu mă culc de obicei la 2 -3 şi mă trezesc pe la 8. Ceva nu-i bine şi nu-mi dau seama ce.
În altă ordine de idei, azi am un program şi mai cretin. Că, deh, suntem tineri şi putem.
Se poate să îmi aducă cineva un pat şi o pernă? Şi ceva/cineva să îmi ţină de cald. Hai că ştiu că puteţi...
Şi luna mai, şi vară, şi prieteni. Şi să se termine o dată sesiunea asta jegoasă, că m-am plictisit eu de ea.
Amos Lee - What's Been Goin' On/Last Days At The Lodge [2007]
10 februarie 2009
Mă apucă melancoliile
Aţi văzut şi voi cum a fost vremea zilele trecute, te jurai că a venit primăvara. Cald, soare, copii în parc, veselie, tricouri şi pantofi de sport. Sau nu?
Ieri, din nu ştiu ce motiv, m-am hotărât eu că ar trebui să fie la fel de cald ca duminică. Aşa încât m-am echipat cu nişte chestii mai de primăvară, urmând ca tot să mor de cald.
Pe dracu'. Marele meu noroc a fost că a venit troleul foarte repede şi nu a trebuit să stau în staţie. Altfel, azi eram un mare sloi de gheaţă. Ok, poate sloi de gheaţă nu, dar cu nasu-n batiste tot eram.
Şi stau şi-mi aduc aminte că, acum foarte mulţi ani, aveam o geacă roşie, din ceva piele sintetică, pe care o purtam cât era iarna de lungă. Avea şi mesadă, era al naibii de călduroasă. Îmi aduc aminte că aveam mânuşi legate cu aţă. Ori îmi intra o mânuşă pe o mânecă şi dracu' o mai scotea de acolo, ori mă jena aţa aia, ori îmi pierdeam mânuşile cu tot cu aţă, ori - cel mai frecvent caz - se udau până în punctul în care storceai apa din ele.
Pe vreme aia, erau ierni. Ierni cu ger câte două săptămâni, cu zăpadă, cu de toate. Şi nu muream de frig.
Hehe... Ce vremuri.
Ieri, din nu ştiu ce motiv, m-am hotărât eu că ar trebui să fie la fel de cald ca duminică. Aşa încât m-am echipat cu nişte chestii mai de primăvară, urmând ca tot să mor de cald.
Pe dracu'. Marele meu noroc a fost că a venit troleul foarte repede şi nu a trebuit să stau în staţie. Altfel, azi eram un mare sloi de gheaţă. Ok, poate sloi de gheaţă nu, dar cu nasu-n batiste tot eram.
Şi stau şi-mi aduc aminte că, acum foarte mulţi ani, aveam o geacă roşie, din ceva piele sintetică, pe care o purtam cât era iarna de lungă. Avea şi mesadă, era al naibii de călduroasă. Îmi aduc aminte că aveam mânuşi legate cu aţă. Ori îmi intra o mânuşă pe o mânecă şi dracu' o mai scotea de acolo, ori mă jena aţa aia, ori îmi pierdeam mânuşile cu tot cu aţă, ori - cel mai frecvent caz - se udau până în punctul în care storceai apa din ele.
Pe vreme aia, erau ierni. Ierni cu ger câte două săptămâni, cu zăpadă, cu de toate. Şi nu muream de frig.
Hehe... Ce vremuri.
9 februarie 2009
Strategii feminine de dat cu geanta peste picior
Am ieşit aseară cu tătâne-mio în oraş. La un restaurant tare mişto, cu mâncare bună şi chelneri care într-adevăr sunt chelneri. Taverneria la Gigi se cheamă, undeva la Piaţa Charles de Gaulles (posibil pe Uruguay, da' nu bag mâna în foc).
Dată fiind locaţia, o să găseşti multă lume cu figuri. Cum s-a întâmplat şi aseară. La masa de vis-a-vis, două tipe. Una pe la 40 de ani, dar cu operaţii estetice şi botox peste tot pe unde s-a putut, şi alta, mai tinerică, fără botox de data asta. Ah, ba nu, amândouă aveau silicoane, da în creier. E partea a doua.
Tipa operată era genul ăla foarte afectat, care stă cu buzele ţuguiate, mănâncă cu buzele ţuguiate, fumează cu botoxu' p'afară, în fine, aţi priceput voi. Şi, desigur, ţinea gentuţa - o chestie oribilă - pe mânuţa îndoită din cot la 90 de grade.
Mă duc şi io la toaletă. În timp ce mă spălam pe mâini, vine tanti asta de care v-am zis mai sus. Acu' să vă explic puţin cum stă treaba pe acolo: sunt două cabine, iar chiuveta este pe peretele perpendicular. E suficient loc să intri, fără să te dai la ăla/aia care se spală pe mâini. Şi, cu toate astea, vine tanti botox foarte hotărâtă să intre în cabina a doua. Eu nu am văzut-o (trebuia???), mă gândeam adânc la nemurirea sufletului. Şi mă trezesc la un moment dat că mă loveşte ceva - destul de tare - peste picior.
Deşi în situaţii de genul ăsta poţi foarte bine să spui ceva de genul "Îmi cer scuze!" sau "Pardon", tanti botox dădea la genţi la greu.
Urăsc femeile care dau cu geanta peste picior ca să atragă atenţia în siutaţii de genul ăsta. Mi se pare o dovadă de ţopism maxim, ca să nu zic şi ţopism şi nesimţire, ca atunci când tu eşti o tipă cu pretenţii foaaarte mari, să te pretezi la gesturi de genul ăsta.
Fetelor, învăţaţi să vă purtaţi. Sau fugiţi.
Dată fiind locaţia, o să găseşti multă lume cu figuri. Cum s-a întâmplat şi aseară. La masa de vis-a-vis, două tipe. Una pe la 40 de ani, dar cu operaţii estetice şi botox peste tot pe unde s-a putut, şi alta, mai tinerică, fără botox de data asta. Ah, ba nu, amândouă aveau silicoane, da în creier. E partea a doua.
Tipa operată era genul ăla foarte afectat, care stă cu buzele ţuguiate, mănâncă cu buzele ţuguiate, fumează cu botoxu' p'afară, în fine, aţi priceput voi. Şi, desigur, ţinea gentuţa - o chestie oribilă - pe mânuţa îndoită din cot la 90 de grade.
Mă duc şi io la toaletă. În timp ce mă spălam pe mâini, vine tanti asta de care v-am zis mai sus. Acu' să vă explic puţin cum stă treaba pe acolo: sunt două cabine, iar chiuveta este pe peretele perpendicular. E suficient loc să intri, fără să te dai la ăla/aia care se spală pe mâini. Şi, cu toate astea, vine tanti botox foarte hotărâtă să intre în cabina a doua. Eu nu am văzut-o (trebuia???), mă gândeam adânc la nemurirea sufletului. Şi mă trezesc la un moment dat că mă loveşte ceva - destul de tare - peste picior.
Deşi în situaţii de genul ăsta poţi foarte bine să spui ceva de genul "Îmi cer scuze!" sau "Pardon", tanti botox dădea la genţi la greu.
Urăsc femeile care dau cu geanta peste picior ca să atragă atenţia în siutaţii de genul ăsta. Mi se pare o dovadă de ţopism maxim, ca să nu zic şi ţopism şi nesimţire, ca atunci când tu eşti o tipă cu pretenţii foaaarte mari, să te pretezi la gesturi de genul ăsta.
Fetelor, învăţaţi să vă purtaţi. Sau fugiţi.
8 februarie 2009
Foarte tânăra generaţie
Vineri, sătulă să stau în casă, m-am dus să mă plimb prin cartier. Inevitabil, am trecut şi pe lângă de acum celebrul parc Moghioroş (ce-ar fi Drumul Taberei fără Udrea???).
M-am Î N G R O Z I T. Copii de şcoală primară obezi, încercând să se mişte pe role. Copii de clasa a cincea, a şasea diformi, cu oasele strâmbate de greutate, încercând să alerge. Puştoaice cu şuncile p-afara blugilor cu talii atât de joase încât li se vede fundul, care mai au pic şi crapă pe şolduri. Bunici cumpărându-le nepoţolor mult prea graşi pentru vârsta lor pufuleţi, chipsuri şi acadele.
Mi-e foarte greu să înţeleg cum se poate ajunge în punctul ăsta. Cât de mult poţi să mănânci să ajungi diform. E adevărat, de când mă ştiu am fost slabă dungă, aşa e gena, din fericire continui să fiu aşa, 50 de kilograme la 1,70 mi se pare ok. Şi nu, niciodată nu mi-a plăcut să mănânc mult. Nu am ţinut cure, am mâncat CE am vrut CÂND am vrut, fără să fac vreun sport anume; plimbatul de nebună în ritm alert (maică-mea nu se poate ţine după mine) e singura activitate sportivă pe care o practic constant. Şi înotul, la mare, dar e atât de rar, că nu pune.
Ai mei m-au dus şi la Mcdonald's, m-au lăsat să beau cola şi ness de foarte mică, ştiam cum arată şi chipsurile, şi floricelele. Şi totuşi niciodată nu am fost cât casa.
E vorba de copilul tău. Ştii că e predispus la îngrăşare. Tu te chinui să slăbeşti din adolescenţă. Nu vrei şi pentru el acelaşi lucru. Şi totuşi îl îndopi şi cu mâncare de la McDonald's, şi cu Chupa-Chups, şi cu chpsuri, şi cu floricele, şi cu Coca-Cola, fără ca măcar să-l vezi cât s-a făcut. E mai simplu aşa, ştiu, n-ai timp. E vorba despre copilul tău, nici măcar despre tine.
Şi când mă gândesc că la noi nu e nici măcar pe sfert din ce e la americani, mă trec nişte fiori cam reci. Pentru că aceşti copii nu vor arăta niciodată ca nişte oameni normali, cu picioare şi umeri drepţi, cu un pic de talie, cu trasăturile feţei aşa cum le-a lăsat natura. Niciodată nu vor putea să se mişte corect. Niciodată nu face sport. Niciodată nu vor putea dansa normal, într-o discotecă...
De ce să nu fim un pic atenţi la aspectul ăsta? Nimeni nu zice că trebuie să fim toţi nişte Carmen Brumă, dar se poate încerca. E nevoie de efort, e nevoie de voinţă. Hai să nu-i facem să nu mai aibă loc în troleu unii de alţii, că-i păcat.
Depeche Mode - Suffer Well/Playing the Angel [2005]
M-am Î N G R O Z I T. Copii de şcoală primară obezi, încercând să se mişte pe role. Copii de clasa a cincea, a şasea diformi, cu oasele strâmbate de greutate, încercând să alerge. Puştoaice cu şuncile p-afara blugilor cu talii atât de joase încât li se vede fundul, care mai au pic şi crapă pe şolduri. Bunici cumpărându-le nepoţolor mult prea graşi pentru vârsta lor pufuleţi, chipsuri şi acadele.
Mi-e foarte greu să înţeleg cum se poate ajunge în punctul ăsta. Cât de mult poţi să mănânci să ajungi diform. E adevărat, de când mă ştiu am fost slabă dungă, aşa e gena, din fericire continui să fiu aşa, 50 de kilograme la 1,70 mi se pare ok. Şi nu, niciodată nu mi-a plăcut să mănânc mult. Nu am ţinut cure, am mâncat CE am vrut CÂND am vrut, fără să fac vreun sport anume; plimbatul de nebună în ritm alert (maică-mea nu se poate ţine după mine) e singura activitate sportivă pe care o practic constant. Şi înotul, la mare, dar e atât de rar, că nu pune.
Ai mei m-au dus şi la Mcdonald's, m-au lăsat să beau cola şi ness de foarte mică, ştiam cum arată şi chipsurile, şi floricelele. Şi totuşi niciodată nu am fost cât casa.
E vorba de copilul tău. Ştii că e predispus la îngrăşare. Tu te chinui să slăbeşti din adolescenţă. Nu vrei şi pentru el acelaşi lucru. Şi totuşi îl îndopi şi cu mâncare de la McDonald's, şi cu Chupa-Chups, şi cu chpsuri, şi cu floricele, şi cu Coca-Cola, fără ca măcar să-l vezi cât s-a făcut. E mai simplu aşa, ştiu, n-ai timp. E vorba despre copilul tău, nici măcar despre tine.
Şi când mă gândesc că la noi nu e nici măcar pe sfert din ce e la americani, mă trec nişte fiori cam reci. Pentru că aceşti copii nu vor arăta niciodată ca nişte oameni normali, cu picioare şi umeri drepţi, cu un pic de talie, cu trasăturile feţei aşa cum le-a lăsat natura. Niciodată nu vor putea să se mişte corect. Niciodată nu face sport. Niciodată nu vor putea dansa normal, într-o discotecă...
De ce să nu fim un pic atenţi la aspectul ăsta? Nimeni nu zice că trebuie să fim toţi nişte Carmen Brumă, dar se poate încerca. E nevoie de efort, e nevoie de voinţă. Hai să nu-i facem să nu mai aibă loc în troleu unii de alţii, că-i păcat.
Depeche Mode - Suffer Well/Playing the Angel [2005]
7 februarie 2009
Hable con ella
Îmi pare tare rău că la a 300 postare nu sunt în stare de mai mult. Tocmai am văzut Hable con ella, în regia lui Almodovar. E un film dur, despre cum să ai grijă de cei dragi. Provoacă. Nu judecă, doar provoacă.
Nu sunt în stare să-l povestesc. Vă spun doar că, dacă vă place cultura spaniolă, o să vă placă şi acest film. Iar dacă nu vă place cultura asta, atunci să ştiţi că filmul ridică nişte mari întrebări. Dacă să-i laşi sau nu să moară.
După ce l-am văzut, era să iau trei stâlpi în bot. Nu ştiu dacă e de la mine sau de la film, cert e că e.
trei steluţe verzi
V-am promis de mult că o să vă povestesc de animalii mei. Un motan şi un câine. Piţu şi Chester. Piţu - birmanez cu şosete, guler şi pete albe pe bot. Face 7 ani.
Chester - corcitură de lup cu husky. Sau un lup cu ochi albaştrii. Şi limpezi. Şi sinceri. Pe el nu l-am vrut. M-am îndrăgostit iremediabil în prima dimineaţă, când m-am trezit pentru că mă lingea ceva pe faţă. Am văzut doi ochi albaştrii... Ca să înţelegeţi, măgarul stătea în pat, călare peste mine. A ros inclusiv cablul de la antenă. Băgat în priză fiind. A mâncat globuri de sticlă. Şi telefoane mobile. Şi încă trăieşte.
Penru că motanul a prins şi ere nedigitalizate, iar scanner-ul meu nu merge, vă pun doar o poză de-a lui Chester.
Lila Downs - Yo Ya Me Voy/La Cantina [2006]
Nu sunt în stare să-l povestesc. Vă spun doar că, dacă vă place cultura spaniolă, o să vă placă şi acest film. Iar dacă nu vă place cultura asta, atunci să ştiţi că filmul ridică nişte mari întrebări. Dacă să-i laşi sau nu să moară.
După ce l-am văzut, era să iau trei stâlpi în bot. Nu ştiu dacă e de la mine sau de la film, cert e că e.
trei steluţe verzi
V-am promis de mult că o să vă povestesc de animalii mei. Un motan şi un câine. Piţu şi Chester. Piţu - birmanez cu şosete, guler şi pete albe pe bot. Face 7 ani.
Chester - corcitură de lup cu husky. Sau un lup cu ochi albaştrii. Şi limpezi. Şi sinceri. Pe el nu l-am vrut. M-am îndrăgostit iremediabil în prima dimineaţă, când m-am trezit pentru că mă lingea ceva pe faţă. Am văzut doi ochi albaştrii... Ca să înţelegeţi, măgarul stătea în pat, călare peste mine. A ros inclusiv cablul de la antenă. Băgat în priză fiind. A mâncat globuri de sticlă. Şi telefoane mobile. Şi încă trăieşte.
Penru că motanul a prins şi ere nedigitalizate, iar scanner-ul meu nu merge, vă pun doar o poză de-a lui Chester.
Lila Downs - Yo Ya Me Voy/La Cantina [2006]
6 februarie 2009
99 despre mine
Tocmai când mă gândeam că pe mine nu mă bagă nimeni în seamă, s-a gândit Usturoa să vireze o leapşă. Pe sistemul "ai grijă ce îţi doreşti, că se poate îndeplini", m-am făcut cu una. Şi ce leapsă!...
99 (nouăzeci şi nouă) de lucruri despre mine. V-am zis că e grea...!
1. Marea mea pasiune e muzica.
2. Deşi a ajuns să îmi fie peste mână să mai scriu despre asta.
3. Am o vagă bănuială cum că maică-mea m-a făcut cu pixu'n mână,
4. cu căştile în urechi
5. şi cu ceaşca de cafea în faţă.
6. Nu vreau să se ştie câţi ani am
7. sau cu ce mă ocup zilnic
8. pentru că s-ar duce tot farmecul.
9. Asta nu înseamnă că nu v-aţi dat seama deja
10. sau că nu ştiţi - cei mai avizaţi.
11. Înainte să îmi fac blog, îi uram foarte rău pe bloggeri,
12. pentru că mi se păreau nişte haivaivişti.
13. Mi-am făcut blog
14. şi am început să scriu non-stop.
15. Scriu într-un soi de eliberare,
16. ca şi cum asta ar fi ultima mea redută.
17. Îmi vine să mă pup în oglindă că m-am apucat de nebunia asta,
18. pentru că am cunoscut lume foarte mişto,
19. inclusiv nişte personaje (deja) care au ajuns să îmi fie prieteni.
20. Citesc bloguri de foarte multă vreme.
21. Culmea e că le citesc cam pe aceleaşi,
22. deşi am avut ocazia să mai văd alte zeci în decursul carierei mele de câteva luni.
23. Ca atare, sunt destul de constantă
24. şi foarte loială.
25. Încă mai cred în prietenie
26. şi în faptul că gesturile frumoase trebuie răsplătite la fel de frumos.
27. Consider că m-am dat suficient cu capul de pereţi viaţa asta
28. ca să mai merite să am remuşcări faţă de ceva.
29. De fapt, cred că ăsta e marele meu defect -
30. faptul că mă doare în fund - la figurat.
31. Sunt şi teribil de dezordonată,
32. deşi reuşesc să îmi ţin toate hârtiile într-un singur loc.
33. Mă mir cum nu mi-au căzut degetele
34. la câte sms-uri dau şi la cât tastez.
35. Îmi place să cred că am moştenit ceva genă de inginer de la ai mei,
36. deşi nu am nici cea mai mică tangenţă cu matematica.
37. Chimia, fizica şi biologia mi se par cele mai mişto chestii pe care poţi să le înveţi,
38. ignorând limbile stăine.
39. Vreau să învăţ maghiară şi rusă,
40. tocma ce învăţ ceva spaniolă - nu d-aia din telenovele,
41. că aia nu e spaniolă -,
42. ci spaniola aia puternică, fermă, frumoasă.
43. Urăsc tastatura franţuzească,
44. care este absolut înfiorătoare
45. şi care e unul din cele mai bune instrumente cu care m-am torturat eu pe mine şi pe reflexele mele
46. formate pe sfânta Qwerty.
47. Îmi place esenţa
48. şi nu aparenţa.
49. Nu îmi place să mă pierd în fraze lungi şi alambicate,
50. deşi mi se întâmplă frecvent.
51. Analizez cumplit de mult
52. comportamente, reacţii, replici şi cuvinte
53. şi trebuie să recunosc că mi s-a mai întâmplat să înţeleg aiurea.
54. Sunt de-abia la al 54-lea punct,
55. şi nu mai am răbdare,
56. dar am noroc de persevenţă şi ambiţie dârze,
57. aşa că nu mă opresc.
58. Am momente în care nu mai am idei,
59. iar dacă am, nu am resursele să pun ideile în aplicare,
60. dar pe 7 decembrie - de ziua lu' Doamna Mama -
61. m-a lovit geniul
62. şi am procopsit-o pe biata femeie cu un blog.
63. Nu ştiu cât i-a plăcut,
64. ba a vrut chiar să renunţe,
65. dar a trecut peste problemele tehnice
66. şi scrie tare mişto.
67. Sar de la un subiect la altul
68. pentru că sunt nestatornică.
69. M-am plictisit de 69 ăsta,
70. mai vreau şi altceva, cum ar fi...
71. Timişoara. Sau Arad. Sau Cluj.
72. Sau orice alt oraş din vest.
73. Bucureştiul e plin de praf
74. şi de oameni răi şi urâţi
75. dar până la urmă e, încă, acasă.
74. Vreau să pot să iubesc
75. aşa cum mă iubesc prietenii mei pe mine.
76. Vreau să nu uit să citesc
77. oricât de ocupată aş fi.
78. Cărţile sunt cea mai de preţ amintire
79. de la bunicul meu.
80. Mi-a lăsat gustul pentru mirosul de cerneală proaspătă
81. şi îmi place să cred că pot să duc moştenirea asta mai departe.
82. Vreau să merg la Depeche
83. ar fi culmea să-i ratez a doua oară.
84. Cu Depeche a început totul,
85. sunt începutul şi sfârşitul
86. a ceea ce eu numesc "eu"
87. Şi încă nu l-am găsit pe Personal Jesus.
88. Sunt mândră că am reuşit să citesc "Categoriile" lui Aristotel
89. şi să mai şi vorbesc despre cartea asta 3 minute
90. în faţa unui public care ştia despre ce e vorba.
91. Beau multă cola
92. şi multă cafea
93. şi tot dorm ca valiza-n gară.
94. Mănânc foarte dezordonat
95. şi numai prostii
96. dar am un feeling
97. că n-o să mor din asta.
98. Nu-mi place frigul
99. şi mă oftic
100. că nu mi-au ajuns 99.
Aş vrea să-i văd pe APP şi pe Flavia cum cuvântă 99 de chestii despre ei. Nu mă înjuraţi de mamă, ok?
Pentru ceilalţi, după voinţă şi putere.
LE: Văd că n-are stare. Doamna Mama, fă-ne onoarea!
99 (nouăzeci şi nouă) de lucruri despre mine. V-am zis că e grea...!
1. Marea mea pasiune e muzica.
2. Deşi a ajuns să îmi fie peste mână să mai scriu despre asta.
3. Am o vagă bănuială cum că maică-mea m-a făcut cu pixu'n mână,
4. cu căştile în urechi
5. şi cu ceaşca de cafea în faţă.
6. Nu vreau să se ştie câţi ani am
7. sau cu ce mă ocup zilnic
8. pentru că s-ar duce tot farmecul.
9. Asta nu înseamnă că nu v-aţi dat seama deja
10. sau că nu ştiţi - cei mai avizaţi.
11. Înainte să îmi fac blog, îi uram foarte rău pe bloggeri,
12. pentru că mi se păreau nişte haivaivişti.
13. Mi-am făcut blog
14. şi am început să scriu non-stop.
15. Scriu într-un soi de eliberare,
16. ca şi cum asta ar fi ultima mea redută.
17. Îmi vine să mă pup în oglindă că m-am apucat de nebunia asta,
18. pentru că am cunoscut lume foarte mişto,
19. inclusiv nişte personaje (deja) care au ajuns să îmi fie prieteni.
20. Citesc bloguri de foarte multă vreme.
21. Culmea e că le citesc cam pe aceleaşi,
22. deşi am avut ocazia să mai văd alte zeci în decursul carierei mele de câteva luni.
23. Ca atare, sunt destul de constantă
24. şi foarte loială.
25. Încă mai cred în prietenie
26. şi în faptul că gesturile frumoase trebuie răsplătite la fel de frumos.
27. Consider că m-am dat suficient cu capul de pereţi viaţa asta
28. ca să mai merite să am remuşcări faţă de ceva.
29. De fapt, cred că ăsta e marele meu defect -
30. faptul că mă doare în fund - la figurat.
31. Sunt şi teribil de dezordonată,
32. deşi reuşesc să îmi ţin toate hârtiile într-un singur loc.
33. Mă mir cum nu mi-au căzut degetele
34. la câte sms-uri dau şi la cât tastez.
35. Îmi place să cred că am moştenit ceva genă de inginer de la ai mei,
36. deşi nu am nici cea mai mică tangenţă cu matematica.
37. Chimia, fizica şi biologia mi se par cele mai mişto chestii pe care poţi să le înveţi,
38. ignorând limbile stăine.
39. Vreau să învăţ maghiară şi rusă,
40. tocma ce învăţ ceva spaniolă - nu d-aia din telenovele,
41. că aia nu e spaniolă -,
42. ci spaniola aia puternică, fermă, frumoasă.
43. Urăsc tastatura franţuzească,
44. care este absolut înfiorătoare
45. şi care e unul din cele mai bune instrumente cu care m-am torturat eu pe mine şi pe reflexele mele
46. formate pe sfânta Qwerty.
47. Îmi place esenţa
48. şi nu aparenţa.
49. Nu îmi place să mă pierd în fraze lungi şi alambicate,
50. deşi mi se întâmplă frecvent.
51. Analizez cumplit de mult
52. comportamente, reacţii, replici şi cuvinte
53. şi trebuie să recunosc că mi s-a mai întâmplat să înţeleg aiurea.
54. Sunt de-abia la al 54-lea punct,
55. şi nu mai am răbdare,
56. dar am noroc de persevenţă şi ambiţie dârze,
57. aşa că nu mă opresc.
58. Am momente în care nu mai am idei,
59. iar dacă am, nu am resursele să pun ideile în aplicare,
60. dar pe 7 decembrie - de ziua lu' Doamna Mama -
61. m-a lovit geniul
62. şi am procopsit-o pe biata femeie cu un blog.
63. Nu ştiu cât i-a plăcut,
64. ba a vrut chiar să renunţe,
65. dar a trecut peste problemele tehnice
66. şi scrie tare mişto.
67. Sar de la un subiect la altul
68. pentru că sunt nestatornică.
69. M-am plictisit de 69 ăsta,
70. mai vreau şi altceva, cum ar fi...
71. Timişoara. Sau Arad. Sau Cluj.
72. Sau orice alt oraş din vest.
73. Bucureştiul e plin de praf
74. şi de oameni răi şi urâţi
75. dar până la urmă e, încă, acasă.
74. Vreau să pot să iubesc
75. aşa cum mă iubesc prietenii mei pe mine.
76. Vreau să nu uit să citesc
77. oricât de ocupată aş fi.
78. Cărţile sunt cea mai de preţ amintire
79. de la bunicul meu.
80. Mi-a lăsat gustul pentru mirosul de cerneală proaspătă
81. şi îmi place să cred că pot să duc moştenirea asta mai departe.
82. Vreau să merg la Depeche
83. ar fi culmea să-i ratez a doua oară.
84. Cu Depeche a început totul,
85. sunt începutul şi sfârşitul
86. a ceea ce eu numesc "eu"
87. Şi încă nu l-am găsit pe Personal Jesus.
88. Sunt mândră că am reuşit să citesc "Categoriile" lui Aristotel
89. şi să mai şi vorbesc despre cartea asta 3 minute
90. în faţa unui public care ştia despre ce e vorba.
91. Beau multă cola
92. şi multă cafea
93. şi tot dorm ca valiza-n gară.
94. Mănânc foarte dezordonat
95. şi numai prostii
96. dar am un feeling
97. că n-o să mor din asta.
98. Nu-mi place frigul
99. şi mă oftic
100. că nu mi-au ajuns 99.
Aş vrea să-i văd pe APP şi pe Flavia cum cuvântă 99 de chestii despre ei. Nu mă înjuraţi de mamă, ok?
Pentru ceilalţi, după voinţă şi putere.
LE: Văd că n-are stare. Doamna Mama, fă-ne onoarea!
5 februarie 2009
Tehnologii avansate de executarea şi menţinerea ordinii
Ieri se găsise maică-mea să facă un mişto crunt de mine. Şi-mi trimite un mail în care îmi zicea despre ce să scriu, dat fiind că ştie şi ea cât de greu e să n-ai subiect în ziua respectivă (ah, ce bine e să fie maică-ta blogger). Mbun. Ea se referea strict la şifonier, asta o să fac şi eu acum, dar să ştiţi că metodele astea se pot aplica oriunde, oricum, oricât, atâta timp cât vrei să exasperezi pe cineva foarte rău.
FAZA 1. Se ia un dulap enoooooorm. Cu loc să întorci trei maşini şi să faci 5 parcări laterale (cu Tico, bineînţeles). Se umple cu toate ţoalele pe care le ai, care ţoale, în momentul de care vorbim, sunt frumos călcate, împachetate şi parfumate. Acestea trebuie să fie aşezate pe cât mai multe categorii şi categoriuţe, eventual şi puse pe culori, ca să le găseşti mai uşor.
FAZA 2. Timpul trece. Respectivele haine se scot din dulap, în scopul în care au fost create. Dar evident că se scot într-o ordine total aleatorie, astfel încât vraiştea începe. Pe majoritatea le vei găsi ori la spălat, ori la călcat, ori pe unde le-ai lăsat după ce ţi-au fost date, de preferinţă în camerele care nu prezintă nici cea mai mică urmă de şifonier.
FAZA 3. Ai nevoie ATUNCI de ACEA bluză. Şi te duci să o cauţi cam pe unde ar fi locul ei, adică în dulap. Nu e. La călcat nu e. La spălat nu e, că nu ai purtat-o de foarte multă vreme. Unde picioru' mesei e?!!!! Foarte probabilă găsirea acesteia în camerele fără nici cea mai mică legătură cu şifonierul. De asemena, tot în acest stadiu al fenomenului, hainele încep să nu mai stea împachetate în dulap. Din motive necunoscute, bineînţeles.
FAZA 4. Deja bate la ochi vraiştea de acolo. Simţi un pic de remuşcare, dar când ştii că ai de făcut ordine în ditamai dulapul, parcă îţi vine să te mai culci un pic. Ceea ce se şi întâmplă.
FAZA 5. Te-ai obişnuit cu hazardul. Ai câteva locuri unde îţi ţii hainele, însă variaţiile sunt de-a dreptul (şi de-a stângul) năucitoare. Găseşti haine nepurtate în locurile unde ar fi trebuit să nu fie nici un fel de ţoală. Cei din jur încep să ţipe. Ba nu, să urle.
FAZA 6. Maică-ta îţi trimite mail cu temă aplicată. Ar trebui să faci ordine, dar ţi-e atât de lene... Vorba unui amic, ţi-e lene şi să scoţi ţigara din pachet. De aprins e inutil să vorbim.
Nu încercaţi aşa ceva acasă.
FAZA 1. Se ia un dulap enoooooorm. Cu loc să întorci trei maşini şi să faci 5 parcări laterale (cu Tico, bineînţeles). Se umple cu toate ţoalele pe care le ai, care ţoale, în momentul de care vorbim, sunt frumos călcate, împachetate şi parfumate. Acestea trebuie să fie aşezate pe cât mai multe categorii şi categoriuţe, eventual şi puse pe culori, ca să le găseşti mai uşor.
FAZA 2. Timpul trece. Respectivele haine se scot din dulap, în scopul în care au fost create. Dar evident că se scot într-o ordine total aleatorie, astfel încât vraiştea începe. Pe majoritatea le vei găsi ori la spălat, ori la călcat, ori pe unde le-ai lăsat după ce ţi-au fost date, de preferinţă în camerele care nu prezintă nici cea mai mică urmă de şifonier.
FAZA 3. Ai nevoie ATUNCI de ACEA bluză. Şi te duci să o cauţi cam pe unde ar fi locul ei, adică în dulap. Nu e. La călcat nu e. La spălat nu e, că nu ai purtat-o de foarte multă vreme. Unde picioru' mesei e?!!!! Foarte probabilă găsirea acesteia în camerele fără nici cea mai mică legătură cu şifonierul. De asemena, tot în acest stadiu al fenomenului, hainele încep să nu mai stea împachetate în dulap. Din motive necunoscute, bineînţeles.
FAZA 4. Deja bate la ochi vraiştea de acolo. Simţi un pic de remuşcare, dar când ştii că ai de făcut ordine în ditamai dulapul, parcă îţi vine să te mai culci un pic. Ceea ce se şi întâmplă.
FAZA 5. Te-ai obişnuit cu hazardul. Ai câteva locuri unde îţi ţii hainele, însă variaţiile sunt de-a dreptul (şi de-a stângul) năucitoare. Găseşti haine nepurtate în locurile unde ar fi trebuit să nu fie nici un fel de ţoală. Cei din jur încep să ţipe. Ba nu, să urle.
FAZA 6. Maică-ta îţi trimite mail cu temă aplicată. Ar trebui să faci ordine, dar ţi-e atât de lene... Vorba unui amic, ţi-e lene şi să scoţi ţigara din pachet. De aprins e inutil să vorbim.
Nu încercaţi aşa ceva acasă.
4 februarie 2009
Probleme de etică
Trebuie să recunosc că ieri am avut un moment în care mi-a venit să scriu trei bloguri şi o carte despre cât de etic sau nu e să-ţi afişezi cărţile cititie (şi plăcute) în side bar.
Mi s-a întâmplat, de-a lungul istoriei, să renunţ la nişte lucruri până atunci definitorii doar pentru că mi s-au părut, pentru un singur moment, stupide. Sau penibile.
Dacă tot am zis că îmi plac cărţile de mor, nu mai bine le ţin pentru mine? Ştiu, o să vi se pară tipul acela de iubire egoistă, în care mama (sau iubita) îşi ţin puiul pentru ele, dorind ca nimeni altcineva să se mai joace cu el (hai că metafora asta e bună).
Acelaşi lucru mi se întâmplă cu muzica. Pur şi simplu nu mai simt nevoia să împărtăşesc. Hai, turnaţi-mi cenuşă în cap; sunt o egoistă şi jumătate. Şi?
Revenind la argumentul iniţial şi de la care plecasem cu textul, mi se pare o dovadă de ipocrizie din partea mea să stau cu cărţile pe gard, aşa, că mi-a venit mie.
Dar - dovadă că nici eu nu ştiu prea bine ce vreau - nu sunt perfect convinsă că trebuie să scot rubrica aia. Sunt conştientă că mi-a adus cititori, dar dacă aceşti cititori îmi seamănă - oricât de puţin -, sunt convinsă că şi-au pus şi ei problema sub aspectul ăsta, din care o consider eu acum.
Eu nu pot să trag de aici nici o conlcuzie.
John Butler Trio - What You Want/Sunrise Over Sea [2005]
Mi s-a întâmplat, de-a lungul istoriei, să renunţ la nişte lucruri până atunci definitorii doar pentru că mi s-au părut, pentru un singur moment, stupide. Sau penibile.
Dacă tot am zis că îmi plac cărţile de mor, nu mai bine le ţin pentru mine? Ştiu, o să vi se pară tipul acela de iubire egoistă, în care mama (sau iubita) îşi ţin puiul pentru ele, dorind ca nimeni altcineva să se mai joace cu el (hai că metafora asta e bună).
Acelaşi lucru mi se întâmplă cu muzica. Pur şi simplu nu mai simt nevoia să împărtăşesc. Hai, turnaţi-mi cenuşă în cap; sunt o egoistă şi jumătate. Şi?
Revenind la argumentul iniţial şi de la care plecasem cu textul, mi se pare o dovadă de ipocrizie din partea mea să stau cu cărţile pe gard, aşa, că mi-a venit mie.
Dar - dovadă că nici eu nu ştiu prea bine ce vreau - nu sunt perfect convinsă că trebuie să scot rubrica aia. Sunt conştientă că mi-a adus cititori, dar dacă aceşti cititori îmi seamănă - oricât de puţin -, sunt convinsă că şi-au pus şi ei problema sub aspectul ăsta, din care o consider eu acum.
Eu nu pot să trag de aici nici o conlcuzie.
John Butler Trio - What You Want/Sunrise Over Sea [2005]
3 februarie 2009
What should I write about?
Asta e o dilemă sănătoasă. Aş vrea să am acum câteva eseuri scrise de mână, pe nişte foi albe şi să le transcriu aici.
Nu am, aşa că stau şi mă uit ba pe geam, ba la tastatură, ba mai breau o gură de cola, stând şi meditând adânc la ce mama dracului să dezbat aici.
Faptul că mi-e somn de mai am un pic şi mor? Faptul că încă am trei milioane de chesti de făcut, şi totşi mi-e mult prea lene ca să mă gândesc să mă apuc măcar de vreuna dintre ele?
Că-casc de mi se rup fălcile?
Eu, sincer, nu ştiu ce să zic.
LE: Tocmai am aflat că, pe 9 martie, Depche lansează noul single, "Wrong", care promovează albumul "Sounds Of The Universe". Cât mai e?
Nu am, aşa că stau şi mă uit ba pe geam, ba la tastatură, ba mai breau o gură de cola, stând şi meditând adânc la ce mama dracului să dezbat aici.
Faptul că mi-e somn de mai am un pic şi mor? Faptul că încă am trei milioane de chesti de făcut, şi totşi mi-e mult prea lene ca să mă gândesc să mă apuc măcar de vreuna dintre ele?
Că-casc de mi se rup fălcile?
Eu, sincer, nu ştiu ce să zic.
LE: Tocmai am aflat că, pe 9 martie, Depche lansează noul single, "Wrong", care promovează albumul "Sounds Of The Universe". Cât mai e?
2 februarie 2009
Ghiveci
După minunata săptămână ce a trecut (fără mişto), când în sfârşit am ajuns şi eu să mă văd cu oareşce lume de prin ţară, când am mai cunoscut şi alte persoane de care chiar nu aveam nici cea mai mică idee că ar putea exista, când mi s-au lămurit mie multe şi când am constatat că serile lungi pe messneger n-au fost tocmai în van... Ce ziceam? Ah, da, că după săptămâna asta foarte mişto am obosit.
M-am trezit astăzi la 11:30, în condiţiile în care am de scos câinele afară şi de hrănit motanul şi câinele mai devreme scos afară.
Primesc din ce în ce mai multe mailuri care îmi cer link exchange. Ca să lămuresc pe toată lumea, nu, nu fac link exchange. Există destul posibilităţi să pupaţi link (deşi nici nu ştiu de ce e aşa atractiv, nu am trecut niciodată pragul ăla psihologic de 100 de unici pe zi).
Culmea e că cei care vor link au acel gen de blog - ciorbă, cu de toate. Deşi ei îl numesc "blog personal", o să găseşti acolo tutoriale, oferte la componente IT, Top 40 Radio Şanţ, etc.
Măi, voi de scris din pasiune pentru scris aţi auzit? Dacă nu m-aş grăbi să scot câinele afară, aş face un studiu de caz pe tema asta, luând ca exemplu pe, să zicem, Zappy. Care ilustrează perfect ce vreau să vă arăt. Şi anume că e nevoie să scrii, nimic mai mult.
Jose Gonzalez - Killing For Love/In Our Nature [2008]
M-am trezit astăzi la 11:30, în condiţiile în care am de scos câinele afară şi de hrănit motanul şi câinele mai devreme scos afară.
Primesc din ce în ce mai multe mailuri care îmi cer link exchange. Ca să lămuresc pe toată lumea, nu, nu fac link exchange. Există destul posibilităţi să pupaţi link (deşi nici nu ştiu de ce e aşa atractiv, nu am trecut niciodată pragul ăla psihologic de 100 de unici pe zi).
Culmea e că cei care vor link au acel gen de blog - ciorbă, cu de toate. Deşi ei îl numesc "blog personal", o să găseşti acolo tutoriale, oferte la componente IT, Top 40 Radio Şanţ, etc.
Măi, voi de scris din pasiune pentru scris aţi auzit? Dacă nu m-aş grăbi să scot câinele afară, aş face un studiu de caz pe tema asta, luând ca exemplu pe, să zicem, Zappy. Care ilustrează perfect ce vreau să vă arăt. Şi anume că e nevoie să scrii, nimic mai mult.
Jose Gonzalez - Killing For Love/In Our Nature [2008]
1 februarie 2009
Fumigene
Nu cred că greşesc atunci când spun că-Kent 8 sunt printre cele mai populare ţigări. Ok, recunosc, sunt şi fumabile. Nu neapărat mai fumabile decât Kenturile lungi, dar mai slabe. Şi, deci, mai sănătoase. Hahahaha!
Martorii relatează că - vezi, Doamne! - fac ca un furnal. Adică se umple încăperea de fum. Numai cu Kent 8 se reuşeşte acest efect. Fumigenele naibii!...
Şi o poză găsită din întâmplare prin computer. E de vara trecută, de când am fost prin Europa. Mai precis, din Veneţia. Nu mai ştiu însă unde în Veneţia e făcută.
Mandalay - Kissing the Day/Solace [2001]
Martorii relatează că - vezi, Doamne! - fac ca un furnal. Adică se umple încăperea de fum. Numai cu Kent 8 se reuşeşte acest efect. Fumigenele naibii!...
Şi o poză găsită din întâmplare prin computer. E de vara trecută, de când am fost prin Europa. Mai precis, din Veneţia. Nu mai ştiu însă unde în Veneţia e făcută.
Mandalay - Kissing the Day/Solace [2001]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
