De ce e aşa frig? De ce cerul e atât de negru? De ce bate vântul?
De ce nu mai e nimeni pe stradă? De ce? De ce?
Tocmai ce vorbeam cu cineva... zicea că vine iarna. Şi după iarnă ce vine?! Primăvara. Şi după primăvară? Vara.
Şi o iau de la capăt. Mereu şi mereu, de parcă ar trebui să plătesc un preţ pentru cele trei luni de fericire din an.
E cam piperat. Nouă luni. Pentru doar trei. Doare. Mult.
Ultima zi de vară. Pe mine, cel puţin, mă apucă depresia. Aş vrea să fiu optimistă şi toamna. Am încercat. Nu am reuşit.
31 august 2008
30 august 2008
Să înveţi...
Aquafresh. Nivea. Tonelli. Vel Pitar. Danette. Winamp. Mozilla Firefox. iGoogle. Gmail. Blogger. Google Reader. Analytics. Webmaster's Tools. Trafic.ro. Altec Lansing. Last.Fm. Norah Jones. Depeche Mode. Priscilla Ahn. Amos Lee. Case Logic. Vichy. Clinique. Deborah. LG Chocolate. Illy. Antena 3. Realitatea TV. MTV. Illy. Balmain. Rotring. Zewa (răceală?!?). 3M PostIt. Antena 3. Bounty Ice Creme. Heinz. Vel Pitar. Fairy. Torrents. Google Reader. Last.Fm. Yahoo!Messenger. Antena 3. Illy. Gmail. Carla Bruni. The Doors. Gotan Project. Nivea. Panasonic. Andrei Gheorghe. Cesare Pavese. Simone de Beauvoir. Ikea. Antena3. Y! Messenger. Analytics. Point de Vue. Parov Stelar. Photo Magazine. Moloko. Tango. Psychologies Magazine. Zewa. Zewa. Zewa (rinita naibii!). Aquafresh. Nivea. Antena 3. Ikea.
Să fii liber. De Timp.
Să fii liber. De Timp.
29 august 2008
And who the fuck is he?!
Deci cine dracu' e Caiac?! Că nu am înţeles. Ceea ce am înţeles şi mi s-a părut strigător la cer e că nişte jurnalişti, printre care şi Loredana Chimoiu de la Antena 1, erau cât pe ce să fie călcaţi cu maşina de nişte băieţi cu BMW din cortegiul funerar de 2000 de persoane al lui Caiac. Şi tot nu am înţeles cine naiba e nenea ăsta.
***
Într-un sat (nu am reţinut unde), fata de 16 ani a unui nene a plecat cu iubitul "rrom" într-un alt sat. Nenea tata lu' don'şoara a chemat poliţia pentru a-şi aduce "fetiţa" acasă. Iubitul e plin de tatuaje, de haur, de gel, are maioul ridicat. Mama fetei plângea din cuză de părere de rău pentru satisfacerea tuturor mofturilor don'şoarei.
Nu vreau să judec pe nimeni. Pun însă o întrebare: ce ai păzit 16 ani? Porcii şi găinile din ogradă?
Nu vreau să judec pe nimeni. Pun însă o întrebare: ce ai păzit 16 ani? Porcii şi găinile din ogradă?
***
Din lipsă de altceva mai bun de făcut, am început să ascult VibeFM pe internet. Şi fac o observaţie: toate stream-urile radiourilor de top (21, Pro, Europa) furnizează şi artistul şi numele melodiei. La fel se întâmplă şi la stream-ul ProFM Dance. Ştiu că Vibe e la început, dar nu se poate face aşa ceva şi aici?
***
Din întâmplare, am nimerit pe Euforia TV, unde tocmai ce se desfăşura o emisiune (bănuiesc că se voia a fi un "show") intitulată "Metrosexualul". Să vă descriu ce se întămplă acolo.
Se ia un băiat (nu pot să spun "bărbat", pentru că mi-aş jigni cititorii) care arată ca dracu', e vai mama lui, insipid, incolor şi inodor. Se iau nişte "vedete" (aşa am aflat că vestita trupă a anilor '90 Body&Soul încă mai există) care îl vor însoţi pe metrosexualul în devenire la diferite tratamente de înfrumuseţare. Mda. Prima oară îl duc la cosmetică. Eu deja eram în extaz, credeam că îl duc la epilat. Dar nu, doar un masaj, nu mai ştiu ce mască, tonic şi cam atât. Vax!
Mai departe, îl duc la coafor, cică. Unde un nene cu burtă şi tricou mulat pe burtă (dacă aşa arată un metrosexual, atunci România în sine e un metrosexual) îi zice insipidului nostru băiat că are mătreaţă. Şi îi face nişte masaj. Şi îi dă cu nişte gel prin freză, asta aşa, ca pentru mătreaţă, bănuiesc.
Pe sistemul "Ce îi lipsteşte metrosexualului: unghiile tăiate la picioare", îl duc pe săracu' specimen la pedichiură. Unde i se plânge bietei femei care a trebuit să se ocupe de el că îi transpiră picioarele. Mi-a plăcut replica tipei, a zis că ea nu poate să se ocupe de acest aspect, dar să se ducă totuşi pe la farmacie. Şi să treacă mai des pe la ea, că are gambele încordate. Am uitat să vă spun, i-a făcut şi masaj.
Ok, acum că avem un metrosexual ferchezuit şi cu unghiile tăiate, zic că ne trebuie şi nişte ţoale. Şi băieţii de la Body&Soul, care erau un fel de gazde, dacă mă înţelegeţi, îl întrebă pe băiet ce haine îi plac. Răspunsul, citez: "Să fie mai pe stilu' lu' Aşăr, aşa!", unde aşăr este scrierea fonetică a cuvântului "Usher". Mbun. Şi îl duc la Famous Brands (parcă) şi îl îmbracă.
Poate sunt eu defectă (nu poate, sigur), poate sunt demodată, poate sunt o babă care a rămas în urmă cu tendinţele. Dar săracu' arăta ca scos de pe Dâmboviţa. Ce legătură are un palton cu nişte pantofi din aceia de sport cu botul rotund, care se poartă acum?! În fine, mie mi s-a părut că arăta ca dracu. Da' e o părere neavizată...
Şi acum vine cea mai mişto fază a emisiunii. Cică un metrosexual trebuie să ştie să danseze dansuri de societate. Mwuhahahahahaha. Spasme de răs, nu alta. Şi îl duc la lecţii de dans. Unde îl pun să danseze n-o să ghiciţi ce. VALS! Bine că nu l-aţi văzut cum se mişca! Deja nu mai puteam de râs, leşinam dacă nu schimbam postul.
Se ia un băiat (nu pot să spun "bărbat", pentru că mi-aş jigni cititorii) care arată ca dracu', e vai mama lui, insipid, incolor şi inodor. Se iau nişte "vedete" (aşa am aflat că vestita trupă a anilor '90 Body&Soul încă mai există) care îl vor însoţi pe metrosexualul în devenire la diferite tratamente de înfrumuseţare. Mda. Prima oară îl duc la cosmetică. Eu deja eram în extaz, credeam că îl duc la epilat. Dar nu, doar un masaj, nu mai ştiu ce mască, tonic şi cam atât. Vax!
Mai departe, îl duc la coafor, cică. Unde un nene cu burtă şi tricou mulat pe burtă (dacă aşa arată un metrosexual, atunci România în sine e un metrosexual) îi zice insipidului nostru băiat că are mătreaţă. Şi îi face nişte masaj. Şi îi dă cu nişte gel prin freză, asta aşa, ca pentru mătreaţă, bănuiesc.
Pe sistemul "Ce îi lipsteşte metrosexualului: unghiile tăiate la picioare", îl duc pe săracu' specimen la pedichiură. Unde i se plânge bietei femei care a trebuit să se ocupe de el că îi transpiră picioarele. Mi-a plăcut replica tipei, a zis că ea nu poate să se ocupe de acest aspect, dar să se ducă totuşi pe la farmacie. Şi să treacă mai des pe la ea, că are gambele încordate. Am uitat să vă spun, i-a făcut şi masaj.
Ok, acum că avem un metrosexual ferchezuit şi cu unghiile tăiate, zic că ne trebuie şi nişte ţoale. Şi băieţii de la Body&Soul, care erau un fel de gazde, dacă mă înţelegeţi, îl întrebă pe băiet ce haine îi plac. Răspunsul, citez: "Să fie mai pe stilu' lu' Aşăr, aşa!", unde aşăr este scrierea fonetică a cuvântului "Usher". Mbun. Şi îl duc la Famous Brands (parcă) şi îl îmbracă.
Poate sunt eu defectă (nu poate, sigur), poate sunt demodată, poate sunt o babă care a rămas în urmă cu tendinţele. Dar săracu' arăta ca scos de pe Dâmboviţa. Ce legătură are un palton cu nişte pantofi din aceia de sport cu botul rotund, care se poartă acum?! În fine, mie mi s-a părut că arăta ca dracu. Da' e o părere neavizată...
Şi acum vine cea mai mişto fază a emisiunii. Cică un metrosexual trebuie să ştie să danseze dansuri de societate. Mwuhahahahahaha. Spasme de răs, nu alta. Şi îl duc la lecţii de dans. Unde îl pun să danseze n-o să ghiciţi ce. VALS! Bine că nu l-aţi văzut cum se mişca! Deja nu mai puteam de râs, leşinam dacă nu schimbam postul.
***
Pun o întrebare pe care am mai pus-o şi ieri. De ce trebuie să ne bălăcărim în halul ăsta? Nu uitaţi, emisiune era difuzată de Euforia TV, post dedicat femeilor. Şi eu, femeie, cam ce ar trebui să înţeleg din tot circul ăsta?! Că există bărbaţi care se supun aceloraşi chinuri la care ne supunem şi noi? Şi cam ce chin ar fi un masaj facial, a propos? Şi de ce să văd transformarea unui puştan în metrosexual?!
Ce rost are toată parada asta? E exact aceeaşi situaţie ca şi cea a homosexualilor. Eu nu am urlat pe stradă că sunt heterosexual. Şi nici nu o voi face. De ce trebuie să vină cineva să facă paradă că e homosexual sau metrosexual? Ţine de intimitatea fiecăruia, de alegerea fiecăruia. De ce, de ce?
Ce rost are toată parada asta? E exact aceeaşi situaţie ca şi cea a homosexualilor. Eu nu am urlat pe stradă că sunt heterosexual. Şi nici nu o voi face. De ce trebuie să vină cineva să facă paradă că e homosexual sau metrosexual? Ţine de intimitatea fiecăruia, de alegerea fiecăruia. De ce, de ce?
28 august 2008
Despre cum să ne bălăcărim
Urmăresc zilele astea ediţiile speciale de tip "ce-am fost şi ce-am ajuns" despre Olimpiada de la Beijing.
Absolut toată lumea este profund dezamăgită de numărul medaliilor luate de sportivii români în competiţie. Şi - ceea ce m-a determinat să scriu articolul, în pofida dezinteresului meu pentru sport - toţi îi condamnă pe aceştia, întrebându-se mai mult sau mai puţin retoric cum este posibil aşa ceva.
Mi se pare inadmisibil ca tu, mare jurnalist ce te afli, să începi să bălăcăreşti nişte oameni care şi-au sacrificat viaţa pentru un vis. Nu, nu e visul tău, e visul lor. Cel mai mare. Şi pentru asta îşi sacrifică timpul liber, copilăria, familia, banii, sănătatea.
Totul depinde de o clipă. Clipa aceea poate însemna să ajungi cel mai bun dintre cei buni. Înseamnă aur şi înseamnă glorie. În Grecia Antică, toţi participanţii la Olimpiadă erau declaraţi cetăţeni de onoare, iar campionii olimpici erau declaraţi semi-zei.
Sau poate însemna ratare. Şi nişte ani buni petrecuţi în sala de antrenamente pierduţi pentru o clipă.
Asta-i competiţia, ăsta-i sportul, asta e. Te împaci cu ideea şi lupţi mai departe, dacă mai ai putere. Sau renunţi, dacă te-ai săturat ca totul să fie în van.
Numai că un jurnalist nu poate înţelege asta. El contabilizează nişte medalii. Pentru că, în mintea lui, dacă eşti sportiv şi te duci la olimpiadă, TREBUIE medalie.
Şi stau şi mă uit la toţi incapabilii frustraţi care stau pe un scaun în emisie şi care se cred Dumnezeu cum ţin contabilitatea medaliilor... Cineva spunea odată că a număra medaliile unor sportivi e, de fapt, frustrarea ascunsă de a nu putea fi în locul lor.
Căci, dacă erau în locul lor, vedeau cât poate să doară ca cineva care nu a făcut în viaţa lui efortul de a sări pe un covor de concurs să stea să te judece. Şi, mai presus de toate, să uite că ai avut de concurat cu nişte extratereştri (Michael Phelps sau Usain Bold sunt exemple). Şi că la tine în ţară nici nu prea ai unde să te antrenezi în condiţii decente, fără ca măcar să se pună problema de performanţe.
Ceea ce mă enervează cel mai tare e că nimeni nu stă să promoveze tirul cu arcul sau ping-pongul. În afară de fotbal, fotbal şi can-canuri din fotbal, altceva nu auzi la jurnalele ale căror conţinut e făcut tot de ei, de jurnaliştii fără de păcat.
Dar din patru în patru ani ştiu să îşi aducă aminte să numere ipocrit nişte medalii, să judece fără drept de apel nişte oameni ă căror unică vină e aceea de a fi sportiv, să ceară înfiinţarea unui minister al sportului, să îşi aducă aminte că nu există baze de antrenament, şi câte şi mai câte...
O dată la patru ani, cineva îşi aduce aminte de aceşti oameni muninaţi, care se dedică din prea multă pasiune unui crez, unui vis. Nimeni nu mai ştie de gloria lor după două săptămâni. Da, a fi sportiv în România e sinonim cu gloria pierdută.
Mă întreb doar dacă vreunul dintre ei şi-ar fi dorit să fie sportiv în Grecia Antică.
Absolut toată lumea este profund dezamăgită de numărul medaliilor luate de sportivii români în competiţie. Şi - ceea ce m-a determinat să scriu articolul, în pofida dezinteresului meu pentru sport - toţi îi condamnă pe aceştia, întrebându-se mai mult sau mai puţin retoric cum este posibil aşa ceva.
Mi se pare inadmisibil ca tu, mare jurnalist ce te afli, să începi să bălăcăreşti nişte oameni care şi-au sacrificat viaţa pentru un vis. Nu, nu e visul tău, e visul lor. Cel mai mare. Şi pentru asta îşi sacrifică timpul liber, copilăria, familia, banii, sănătatea.
Totul depinde de o clipă. Clipa aceea poate însemna să ajungi cel mai bun dintre cei buni. Înseamnă aur şi înseamnă glorie. În Grecia Antică, toţi participanţii la Olimpiadă erau declaraţi cetăţeni de onoare, iar campionii olimpici erau declaraţi semi-zei.
Sau poate însemna ratare. Şi nişte ani buni petrecuţi în sala de antrenamente pierduţi pentru o clipă.
Asta-i competiţia, ăsta-i sportul, asta e. Te împaci cu ideea şi lupţi mai departe, dacă mai ai putere. Sau renunţi, dacă te-ai săturat ca totul să fie în van.
Numai că un jurnalist nu poate înţelege asta. El contabilizează nişte medalii. Pentru că, în mintea lui, dacă eşti sportiv şi te duci la olimpiadă, TREBUIE medalie.
Şi stau şi mă uit la toţi incapabilii frustraţi care stau pe un scaun în emisie şi care se cred Dumnezeu cum ţin contabilitatea medaliilor... Cineva spunea odată că a număra medaliile unor sportivi e, de fapt, frustrarea ascunsă de a nu putea fi în locul lor.
Căci, dacă erau în locul lor, vedeau cât poate să doară ca cineva care nu a făcut în viaţa lui efortul de a sări pe un covor de concurs să stea să te judece. Şi, mai presus de toate, să uite că ai avut de concurat cu nişte extratereştri (Michael Phelps sau Usain Bold sunt exemple). Şi că la tine în ţară nici nu prea ai unde să te antrenezi în condiţii decente, fără ca măcar să se pună problema de performanţe.
Ceea ce mă enervează cel mai tare e că nimeni nu stă să promoveze tirul cu arcul sau ping-pongul. În afară de fotbal, fotbal şi can-canuri din fotbal, altceva nu auzi la jurnalele ale căror conţinut e făcut tot de ei, de jurnaliştii fără de păcat.
Dar din patru în patru ani ştiu să îşi aducă aminte să numere ipocrit nişte medalii, să judece fără drept de apel nişte oameni ă căror unică vină e aceea de a fi sportiv, să ceară înfiinţarea unui minister al sportului, să îşi aducă aminte că nu există baze de antrenament, şi câte şi mai câte...
O dată la patru ani, cineva îşi aduce aminte de aceşti oameni muninaţi, care se dedică din prea multă pasiune unui crez, unui vis. Nimeni nu mai ştie de gloria lor după două săptămâni. Da, a fi sportiv în România e sinonim cu gloria pierdută.
Mă întreb doar dacă vreunul dintre ei şi-ar fi dorit să fie sportiv în Grecia Antică.
27 august 2008
Televiziunea şi radioul vara
Zilele astea, nevoită fiind să stau pe acasă din lipsă de altceva mai bun de făcut, am tot călărit televizorul şi radioul în speranţa că voi găsi ceva la care să mă uit.
Şi nu, nu e nimic de văzut sau ascultat. Pentru că, după cum spuneam şi acum câteva zile, toate emisiunile la care mă uit sunt în vacanţă.
Şi vara se pierde cel mai mult la capitolul audienţe. Nu pentru că nu ar avea cine să se uite, ci pentru că acel cineva nu are la CE să se uite.
La TV, spre exemplu, toate matinalele sunt în vacanţă. Aproape toate emisiunile de analiză politică (da, mă uit) sunt în vacanţă. Spun "aproape toate" pentru că doar Antena 3 mai difuzează astfel de emisiuni, şi anume "La Ordinea Zilei" cu Alina Petrescu şi "Ştirea zilei", cu Gabi Vrânceanu Firea. A propos, Alina Petrescu e mult mai potrivită pentru o emisiune de genul primei menţionate decât Dana Grecu, care întrerupe invitaţii la fiecare al patrulea cuvânt. Cei care au urmărit-o ştiu că nu exagerez.
Nu voi continua exemplele cu vacanţele, pentru că nu mi-ar ajunge un blog întreg.
A nu se înţelege că aş condamna bieţii oameni pentru că pleacă în vacanţă. Departe de mine acest gând.
Dar, pentru directorii de programe, asta ar fi o foarte bună ocazie pentru a-şi testa oamenii care nu au ieşit încă la lumina rampei.
Voi da un exemplu din radio, căci acolo s-a întâmplat fenomenul care mi-a dat ideea acestui articol.
La KissFM, Denis Florent a pus trei no-name-uri (să fim serioşi, cine a auzit de Pussycat sau de Olix?!) să facă matinal. Şi le-a ieşit de minune! Nu comparăm experienţa sau audienţele lor cu cele ale Cârcotaşilor, dar simpla idee de a da o şansă acestor tineri merită aplauze. Pentru că un director de prgrame nu are cum să-şi pună la încercare oamenii decât provocându-i cu astfel de proiecte, care pot deveni, mai târziu, deschizătoare de cariere.
Astfel, nu numai că a fost testaţi oamenii, dar ascultătorii KissFM care nu erau în vacanţă au avut ce asculta.
Prin astfel de iniţiative se aduce public nou, se fidelizează cel existent şi cresc audienţele, în cazul în care concurenţa e mai slabă.
De obicei, diorectorii de programe preferă soluţia cea mai simplă, şi anume ca un nefericit să ţină respectivul tronson orar. E o soluţie comodă, dar care nu aduce nici oameni noi de exploatat (sună dur, ştiu, dar potenţialul se exploatează, nu?), nici audienţe, nici bani.
În televiziune pare să fie un pic mai greu să faci astfel de manevre şi nu-mi dau seama de ce. Ok, publicul e fidelizat şi, de multe ori, e altul o dată cu fiecare tronson orar. Dar aşa e şi la radio.
Şi vin şi întreb: de ce în TV nu se pot face astfel de mutări? Ţin minte că, parcă vara trecută sau acum două veri, pe Antena 2, Mihai Sturzu făcea o emisiune chiar în perioada asta. Şi era foarte bine, o dată pentru că nu aveai la ce altceva să te uiţi, a doua oară pentru că aveai ocazia să descoperi oameni noi.
Mă gândesc că s-ar potrivi de minune o emisiune light, de vară, cu oameni mai puţini cunoscuţi, dar cu multe de spus. Da, sunt greu de găsit, dar nu imposibil.
Şi uite aşa pot apărea soluţii de back-up în caz că îţi pleacă principalii oameni de pe respectivul tronson.
Trebuie doar un pic de curaj şi dorinţă pentru nou şi mai bun. E chiar atât de greu?
Şi nu, nu e nimic de văzut sau ascultat. Pentru că, după cum spuneam şi acum câteva zile, toate emisiunile la care mă uit sunt în vacanţă.
Şi vara se pierde cel mai mult la capitolul audienţe. Nu pentru că nu ar avea cine să se uite, ci pentru că acel cineva nu are la CE să se uite.
La TV, spre exemplu, toate matinalele sunt în vacanţă. Aproape toate emisiunile de analiză politică (da, mă uit) sunt în vacanţă. Spun "aproape toate" pentru că doar Antena 3 mai difuzează astfel de emisiuni, şi anume "La Ordinea Zilei" cu Alina Petrescu şi "Ştirea zilei", cu Gabi Vrânceanu Firea. A propos, Alina Petrescu e mult mai potrivită pentru o emisiune de genul primei menţionate decât Dana Grecu, care întrerupe invitaţii la fiecare al patrulea cuvânt. Cei care au urmărit-o ştiu că nu exagerez.
Nu voi continua exemplele cu vacanţele, pentru că nu mi-ar ajunge un blog întreg.
A nu se înţelege că aş condamna bieţii oameni pentru că pleacă în vacanţă. Departe de mine acest gând.
Dar, pentru directorii de programe, asta ar fi o foarte bună ocazie pentru a-şi testa oamenii care nu au ieşit încă la lumina rampei.
Voi da un exemplu din radio, căci acolo s-a întâmplat fenomenul care mi-a dat ideea acestui articol.
La KissFM, Denis Florent a pus trei no-name-uri (să fim serioşi, cine a auzit de Pussycat sau de Olix?!) să facă matinal. Şi le-a ieşit de minune! Nu comparăm experienţa sau audienţele lor cu cele ale Cârcotaşilor, dar simpla idee de a da o şansă acestor tineri merită aplauze. Pentru că un director de prgrame nu are cum să-şi pună la încercare oamenii decât provocându-i cu astfel de proiecte, care pot deveni, mai târziu, deschizătoare de cariere.
Astfel, nu numai că a fost testaţi oamenii, dar ascultătorii KissFM care nu erau în vacanţă au avut ce asculta.
Prin astfel de iniţiative se aduce public nou, se fidelizează cel existent şi cresc audienţele, în cazul în care concurenţa e mai slabă.
De obicei, diorectorii de programe preferă soluţia cea mai simplă, şi anume ca un nefericit să ţină respectivul tronson orar. E o soluţie comodă, dar care nu aduce nici oameni noi de exploatat (sună dur, ştiu, dar potenţialul se exploatează, nu?), nici audienţe, nici bani.
În televiziune pare să fie un pic mai greu să faci astfel de manevre şi nu-mi dau seama de ce. Ok, publicul e fidelizat şi, de multe ori, e altul o dată cu fiecare tronson orar. Dar aşa e şi la radio.
Şi vin şi întreb: de ce în TV nu se pot face astfel de mutări? Ţin minte că, parcă vara trecută sau acum două veri, pe Antena 2, Mihai Sturzu făcea o emisiune chiar în perioada asta. Şi era foarte bine, o dată pentru că nu aveai la ce altceva să te uiţi, a doua oară pentru că aveai ocazia să descoperi oameni noi.
Mă gândesc că s-ar potrivi de minune o emisiune light, de vară, cu oameni mai puţini cunoscuţi, dar cu multe de spus. Da, sunt greu de găsit, dar nu imposibil.
Şi uite aşa pot apărea soluţii de back-up în caz că îţi pleacă principalii oameni de pe respectivul tronson.
Trebuie doar un pic de curaj şi dorinţă pentru nou şi mai bun. E chiar atât de greu?
26 august 2008
Spune brânză!
Mă uitam zilele astea la... Mă uitam, zic, şi constatam cât de mult contează energia. Zâmbetul larg, atitudinea pozitivă, o vorbă nu neapărat blândă, dar spusă cu blândeţe şi bun-simţ...
A propos, bunul-simţ e vital. Şi scump la vedere.
Şi entuziasmul. Aici e diferenţa. Aici se vede într-adevăr dacă eşti plin de energie sau nu.
Câţi oameni care să zâmbească aţi văzut pe stradă? Sau, şi mai rău, să râdă? O fi de la griji, de la treburi, de la copii, de la soţ/soaţă... O fi.
Dar nimeni nu pare să vrea să încerce, măcar, să zâmbească. Şi zic aşa:
Când vă treziţi mâine dimineaţă, uitaţi-vă în oglindă. Uitaţi de ce e mai rău şi aduceţi-vă aminte că aveţi un scop pentru care vă treziţi de la nu-ştiu-ce ore. Zâmbiţi. Uite, că şi muşchii feţei s-au mai relaxat... Zâmbiţi încă o dată, cu gura până la urechi. Şi mai zâmbiţi o dată.
Deci se poate. Spune brânză! Asta pentru că vorbim româneşte. Dacă ţineţi neapărat, fie: say cheese!
P.S.: În ultima vreme, dau dovadă de o crasă incoerenţă. Nu ştiu de la ce mi se trage şi, sincer, nici n-aş vrea să ştiu.
Numai că august e pe sfârşite, vine toamna, cel mai urât anotimp din câte există, cel mai deprimant, cel mai trist, cel mai înşelător... Aşa mă veţi vedea (sau citi, mă rog) de acum înainte, asta dacă mi se trage de la toamnă. Şi tare mi-e că aşa e.
Nightmares On Wax - Damn/In A Space Outta Sound [2006]
A propos, bunul-simţ e vital. Şi scump la vedere.
Şi entuziasmul. Aici e diferenţa. Aici se vede într-adevăr dacă eşti plin de energie sau nu.
Câţi oameni care să zâmbească aţi văzut pe stradă? Sau, şi mai rău, să râdă? O fi de la griji, de la treburi, de la copii, de la soţ/soaţă... O fi.
Dar nimeni nu pare să vrea să încerce, măcar, să zâmbească. Şi zic aşa:
Când vă treziţi mâine dimineaţă, uitaţi-vă în oglindă. Uitaţi de ce e mai rău şi aduceţi-vă aminte că aveţi un scop pentru care vă treziţi de la nu-ştiu-ce ore. Zâmbiţi. Uite, că şi muşchii feţei s-au mai relaxat... Zâmbiţi încă o dată, cu gura până la urechi. Şi mai zâmbiţi o dată.
Deci se poate. Spune brânză! Asta pentru că vorbim româneşte. Dacă ţineţi neapărat, fie: say cheese!
P.S.: În ultima vreme, dau dovadă de o crasă incoerenţă. Nu ştiu de la ce mi se trage şi, sincer, nici n-aş vrea să ştiu.
Numai că august e pe sfârşite, vine toamna, cel mai urât anotimp din câte există, cel mai deprimant, cel mai trist, cel mai înşelător... Aşa mă veţi vedea (sau citi, mă rog) de acum înainte, asta dacă mi se trage de la toamnă. Şi tare mi-e că aşa e.
Nightmares On Wax - Damn/In A Space Outta Sound [2006]
25 august 2008
Lene. Foarte lene. Prea lene. Mult prea lene
Nu sunt în stare nici să mă duc să-mi trag o ţoală poe mine mai ca lumea. Tre' să mă duc să-mi iau nişte merdenele, dar - ce să vezi! - nu mai pot de lene. Şi să citesc mi-e lene.
AJUTOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOR!
AJUTOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOR!
24 august 2008
La nuntă. Nu a mea!
A fost foarte frumos, minunat aş putea spune. Mirii fericiţi şi foarte emoţionaţi, naşii - frumoşi, iar eu - eu.
S-a dansat. Foarte mult. Nu mai pot de şolduri, de picioare, de tălpi, de umeri.
Dar ştiţi ce? Merită cu vârf şi îndesat!
S-a dansat. Foarte mult. Nu mai pot de şolduri, de picioare, de tălpi, de umeri.
Dar ştiţi ce? Merită cu vârf şi îndesat!
23 august 2008
Tomorrow - a very big day
Mda. Mâine activez pe post de don'şoară de onoare la nunta unor prieteni. Aşa că azi am fost la coafor şi m-am făcut cu nişte bucle exact ca-n reclama de la Taft, părul meu fiind mai mult decât lins. No way to stay!
Mâine revin cu impresii de la cântarea lu' taica popa, de la petrecere, de la, de la.
Mâine revin cu impresii de la cântarea lu' taica popa, de la petrecere, de la, de la.
22 august 2008
Bucureştiul - hoinăreala vara
E vară, e cald şi e noapte. Trag în piept aerul care de-abia acum a început să fie respirabil.
Cerul e tot negru. Mai iau o dată aer în piept.
Plec să hoinăresc puţin prin Bucureşti.
E linişte, maşinile trec, iar eu, un pieton hoinar.
Magheru e superb. Asfaltul încins mă face să ard. Mă uit la ferestrele luminate, la cele neluminate. Algoritm fără logică.
Vitrinele sunt magnifice. E o minune să le privesti – minunea Bucureştiului, minunea hoinarului.
Hoinăresc alături de veşnic şi etern îndrăgostiţi, oameni simpli care se plimbă alături de câinii lor, oameni ai străzii.
Hoinăresc alături de hoinari, de vitrine, de câini vagabonzi, de maşini scumpe şi prostituate aidoma.
Hoinăresc pentru că-mi place hoinăreala. Pentru că e vară şi pentru că noaptea asta e superbă. Hoinăresc pentru că în Bucureşti a fi hoinar e sinonim cu a fi visător.
Stele luminează ce a rămas neiluminat. Suflete, sentimente, iubiri pierdute, neîmpărtăşite sau netrăite.
E în aer.
Bucureştiul are dorinţa şi pasiunea unei iubiri mistuitoare.
Doar în noaptea asta.
Doar alături de hoinari.
Hoinari ca mine. Doar vara.
Textul datorită căruia eu am astăzi blog. Istoria, pe scurt, am mai spus-o şi în "Povestea poveştii".
Alexandrina Hristov - Fata merge pe jos
21 august 2008
It never rains when you want it to
Norah Jones a spus asta într-un cântec minunat, Humble Me.
Şi da, nimic nu mi-a ieşit vreodată cum am vrut şi, mai ales, când am vrut.
Am mai spus, vreau Totul, Absolutul, Infinitul... acum. Şi nu-mi iese. Tot eu sunt aia frustrată.
Vă mai pun versurile unui cântec al Depeche Mode, care ilustrează perfect ceea ce zic eu aici.
Este vorba despre I Want It All, de care v-am mai povestit. De data asta, e perfect. Şi exact aşa mă simt...
Uite de ce e mai uşor să vorbeşti prin muzică decât prin cuvinte.
P.S.: Zilele astea mi-e foarte greu să mă aşez în faţa computerului şi să mă apuc să scriu ceva, orice. Nu mai am răbdare să stau.
Norah Jones - Humble Me/Feels Like Home [2004]
Şi da, nimic nu mi-a ieşit vreodată cum am vrut şi, mai ales, când am vrut.
Am mai spus, vreau Totul, Absolutul, Infinitul... acum. Şi nu-mi iese. Tot eu sunt aia frustrată.
Vă mai pun versurile unui cântec al Depeche Mode, care ilustrează perfect ceea ce zic eu aici.
Este vorba despre I Want It All, de care v-am mai povestit. De data asta, e perfect. Şi exact aşa mă simt...
Uite de ce e mai uşor să vorbeşti prin muzică decât prin cuvinte.
P.S.: Zilele astea mi-e foarte greu să mă aşez în faţa computerului şi să mă apuc să scriu ceva, orice. Nu mai am răbdare să stau.
Norah Jones - Humble Me/Feels Like Home [2004]
20 august 2008
Azi
Am fost la prietenii de la Policiori. Ei sunt mai frumoşi, mai entuziasmaţi şi mai fericiţi ca niciodată. E tare bine să vezi oameni care-şi realizează visele...
Întru sărbătorirea acestora am dat pe gât nişte mici, gătiţi excelent de către bucătarul şef. Da' mi-era foame şi am mâncat cu poftă, şi acu' mi-e rău de nu mai pot.
Drept pentru care nu sunt în stare de nici un soi de filosofie.
Ştitţi de mă uit eu la Jay Leno? Pentru că întotdeauna am văzut numai artişti foarte talentaţi la el în emisiune. Şi cea de aseară nu a făcut excepţie.
Priscilla Ahn, o minunată tânără (dacă nu e bătrână, atunci e tânără) cu o superbă voce, o chitară şi o muzicuţă fermecate. Genial! Căutaţi-i pe net melodiile, sunt superbissime. Site-ul ei - chiar aici.
Priscilla Ahn - Dream/A Good Day [2008]
Întru sărbătorirea acestora am dat pe gât nişte mici, gătiţi excelent de către bucătarul şef. Da' mi-era foame şi am mâncat cu poftă, şi acu' mi-e rău de nu mai pot.
Drept pentru care nu sunt în stare de nici un soi de filosofie.
Ştitţi de mă uit eu la Jay Leno? Pentru că întotdeauna am văzut numai artişti foarte talentaţi la el în emisiune. Şi cea de aseară nu a făcut excepţie.
Priscilla Ahn, o minunată tânără (dacă nu e bătrână, atunci e tânără) cu o superbă voce, o chitară şi o muzicuţă fermecate. Genial! Căutaţi-i pe net melodiile, sunt superbissime. Site-ul ei - chiar aici.
Priscilla Ahn - Dream/A Good Day [2008]
19 august 2008
Şi despre Timp
Vă povesteam mai acum ceva vreme, cred că era încă primăvară, cât de mult îmi place să stau. Să stau, fără să fac nimic. Să stau cu muzică în căşti şi cu o carte în braţe. Să fie cald, să nu poţi să ieşi din casă decât pe seară. Să fie vară.
Şi acum am ajuns să îmi indeplinesc visul.
Ce bine e să stai. Să nu ai nimic de făcut. Să-ţi fie lene să te ridici din pat. Să ai timp să-ţi fie foame. Şi să şi mănânci. Şă ai timp să ţi se facă poftă de un anumit suc. Chit că e cel mai nesănătos, dar ce mai contează...
Şi timpul să alunece încet, fără ca măcar să-l simţi. Să nu ştii că aleargă împotriva ta. Să stea, cuminte, într-un colţ. Pe un scaun. Şi să se uite la tine domol. Şi să tacă. Doar să stea. Să stea...
Când a mai stat Timpul?
Pe mine m-a lăsat în urmă. Şi m-a făcut să fiu aşa cum sunt. Poate prea devreme, poate prea târziu. Şi nimeni nu va şti. Doar el. Păstrătorul tuturor secretelor mele, al tuturor rănilor care nu s-au închis când ar fi trebuit, cel care cunoaşte de ce şi cum. Şi care ştie drumul spre Acasă. Şi mă duce, mereu, acolo, înainte ca eu să-mi dau seama. Chiar, când a mai stat Timpul?
Coldplay - For You/Castles [2006]
Şi acum am ajuns să îmi indeplinesc visul.
Ce bine e să stai. Să nu ai nimic de făcut. Să-ţi fie lene să te ridici din pat. Să ai timp să-ţi fie foame. Şi să şi mănânci. Şă ai timp să ţi se facă poftă de un anumit suc. Chit că e cel mai nesănătos, dar ce mai contează...
Şi timpul să alunece încet, fără ca măcar să-l simţi. Să nu ştii că aleargă împotriva ta. Să stea, cuminte, într-un colţ. Pe un scaun. Şi să se uite la tine domol. Şi să tacă. Doar să stea. Să stea...
Când a mai stat Timpul?
Pe mine m-a lăsat în urmă. Şi m-a făcut să fiu aşa cum sunt. Poate prea devreme, poate prea târziu. Şi nimeni nu va şti. Doar el. Păstrătorul tuturor secretelor mele, al tuturor rănilor care nu s-au închis când ar fi trebuit, cel care cunoaşte de ce şi cum. Şi care ştie drumul spre Acasă. Şi mă duce, mereu, acolo, înainte ca eu să-mi dau seama. Chiar, când a mai stat Timpul?
Coldplay - For You/Castles [2006]
18 august 2008
Restaurante de fitze. Divina comedie
Astăzi. Prea cald, nimic de făcut. La televizor - plictiseală maximă. Cu excepţia medaliilor luate de fete la Olimpiada de la Beijing. Toate, dar absolut TOATE emisunile la care mă uitam sunt în vacanţă. Sau în week-end, depinde cum priveşti. Şi eu nu am cum să ajung la mare, să râncezesc pe plajă... Nu-mi place, nu-mi place.
Pe seară, tradiţionala ieşire cu Domnu' Tata. Mergem noi, ne plimbăm un pic prin Herăstrău şi - la un moment dat - ni se face foame. Şi zicem să ne îndreptăm spre locanta unde mâncăm noi de obicei, şi anume La Papi. Stelele nu s-au aliniat cum trebuie, pesemne, că era închis.
Şi unde dracului să mergi, că era şapte şi cam peste tot pe unde voiam noi era pe bază de rezervare. "Şapte seri" ne-a rezolvat problema (mulţumim pe această cale). Ne-am hotărât să mergem la Casa Veche, un restaurant cochet (aşa părea de afară) de pe George Enescu.
Intrăm. Nimeni nu ne bagă în seamă. Ştiu, cel puţin eu sufăr de nebăgare în seamă, dar câteodată e nevoie. De băgare. În seamă, zic.
Ne aşezăm la masă. Dupa vreo cinci minute, apare un nene cu meniurile. În sfârşit! Noi - lihniţi de foame fiind. Vine partea bună - aveau foarte multe feluri de pizza. Şi măcar am avut timp să ne gândim.
Vine într-un final să ne ia comanda. Nişte pizza, nişte apă, un frappucino (în meniu scria că e cu Nesquik, cu Nesscaffe şi încă ceva; Nesquikul lipsea cu desăvârşire, şi nici gust de Nesscaffe n-avea (am băut atâta Nesscaffe înainte să trec la categoria grea - illycaffe - încât recunosc dintr-o mie cafeaua aia). Pizza - cel puţin dubioasă. Mi-am luat ceva cu mozarella, şuncă şi cartofi prăjiţi (?!), care cartofi erau din ăia de la pungă. Care, evident, nu se pun la cuptor. Şi care erau nefăcuţi (sau aşa mi s-a părut mie). Sosul dulce - hidos. Oribil. Avea gust de ceva fermentat. Şi numai natural nu părea. Ca să nu mai spun că pizza n-avea sare. BLEAH!
Nici nota n-a ajuns la timp. Şi aici e una din nelămuririlele mele: nici măcar atunci când trebuie să-ţi ia bani, chelnerii nu vin la timp. Ceea ce mi se pare culmea prostiei. Da' în fine.
Trebuie să menţionez că în aceeaşi incintă avea loc şi o nuntă sau ceva asemănător. Am dedus după împopoţonarea maşinilor parcate şi după ţinutele feşăn ale doamnelor şi domnilor. Am râs de era să mor.
Acu' numai bine nu mă simt. Am luat un Metroclopramid, că la noapte vreau să dorm, nu să dau la boboci.
La Casa Veche nu mă mai duc niciodată. O fi în centru, o avea scoruri cât Casa Poporului, dar serviicile sunt proaste. Rău de tot.
Şi ce dor mi-e de La Papi şi de chelnerul care ne cunoaşte şi care ne aduce mâncarea în maxim zece minute. Şi de cafeaua illy pe care o oferă alături de două pliculeţe de zahăr şi de o doză de lapte condensat. Şi de lumea fără figuri care populează restaurantul.
Şi cer să se deschidă La Papi. Acum!
Norah Jones - Carnival Town/Feels Like Home [2004]
Pe seară, tradiţionala ieşire cu Domnu' Tata. Mergem noi, ne plimbăm un pic prin Herăstrău şi - la un moment dat - ni se face foame. Şi zicem să ne îndreptăm spre locanta unde mâncăm noi de obicei, şi anume La Papi. Stelele nu s-au aliniat cum trebuie, pesemne, că era închis.
Şi unde dracului să mergi, că era şapte şi cam peste tot pe unde voiam noi era pe bază de rezervare. "Şapte seri" ne-a rezolvat problema (mulţumim pe această cale). Ne-am hotărât să mergem la Casa Veche, un restaurant cochet (aşa părea de afară) de pe George Enescu.
Intrăm. Nimeni nu ne bagă în seamă. Ştiu, cel puţin eu sufăr de nebăgare în seamă, dar câteodată e nevoie. De băgare. În seamă, zic.
Ne aşezăm la masă. Dupa vreo cinci minute, apare un nene cu meniurile. În sfârşit! Noi - lihniţi de foame fiind. Vine partea bună - aveau foarte multe feluri de pizza. Şi măcar am avut timp să ne gândim.
Vine într-un final să ne ia comanda. Nişte pizza, nişte apă, un frappucino (în meniu scria că e cu Nesquik, cu Nesscaffe şi încă ceva; Nesquikul lipsea cu desăvârşire, şi nici gust de Nesscaffe n-avea (am băut atâta Nesscaffe înainte să trec la categoria grea - illycaffe - încât recunosc dintr-o mie cafeaua aia). Pizza - cel puţin dubioasă. Mi-am luat ceva cu mozarella, şuncă şi cartofi prăjiţi (?!), care cartofi erau din ăia de la pungă. Care, evident, nu se pun la cuptor. Şi care erau nefăcuţi (sau aşa mi s-a părut mie). Sosul dulce - hidos. Oribil. Avea gust de ceva fermentat. Şi numai natural nu părea. Ca să nu mai spun că pizza n-avea sare. BLEAH!
Nici nota n-a ajuns la timp. Şi aici e una din nelămuririlele mele: nici măcar atunci când trebuie să-ţi ia bani, chelnerii nu vin la timp. Ceea ce mi se pare culmea prostiei. Da' în fine.
Trebuie să menţionez că în aceeaşi incintă avea loc şi o nuntă sau ceva asemănător. Am dedus după împopoţonarea maşinilor parcate şi după ţinutele feşăn ale doamnelor şi domnilor. Am râs de era să mor.
Acu' numai bine nu mă simt. Am luat un Metroclopramid, că la noapte vreau să dorm, nu să dau la boboci.
La Casa Veche nu mă mai duc niciodată. O fi în centru, o avea scoruri cât Casa Poporului, dar serviicile sunt proaste. Rău de tot.
Şi ce dor mi-e de La Papi şi de chelnerul care ne cunoaşte şi care ne aduce mâncarea în maxim zece minute. Şi de cafeaua illy pe care o oferă alături de două pliculeţe de zahăr şi de o doză de lapte condensat. Şi de lumea fără figuri care populează restaurantul.
Şi cer să se deschidă La Papi. Acum!
Norah Jones - Carnival Town/Feels Like Home [2004]
17 august 2008
Breaking news!
Unul dintre cei mai buni prieteni, Dragoş, cel care mi-a spus profunda vorbă de duh a lui Stoian Stoianov ce avea să devină - un pic mai târziu - motto-ul acestui blog, m-a anunţat că primii 10 litri de ţuică producţie proprie sunt ieşiţi de pe bandă.
Şi m-a rugat să scriu aici. După cum urmează:
Primii 10 litri de poliţuică de pe Policiori Plantation sunt gata de dat pe gât. Credem că plantaţia sa de orice (are acolo de toate) îl va ajuta să devină propriul său producător. Că mogul pentru sine era de mult.
P.S.: Aştept prima sticlă îmbuteliată. Ca să o punem la colecţie. Că moi nu bea ţuică.
Gabi Luncă - Cu-o damigeană şi-un pahar
Şi m-a rugat să scriu aici. După cum urmează:
Primii 10 litri de poliţuică de pe Policiori Plantation sunt gata de dat pe gât. Credem că plantaţia sa de orice (are acolo de toate) îl va ajuta să devină propriul său producător. Că mogul pentru sine era de mult.
P.S.: Aştept prima sticlă îmbuteliată. Ca să o punem la colecţie. Că moi nu bea ţuică.
Gabi Luncă - Cu-o damigeană şi-un pahar
Ooooooo, Mangalia!...
Şi tocmai când credeam că nu am nimic de făcut şi butonam disperată telecomanda, dau peste TVR 2, care transmitea live Cocktail Callatis, emisiune prezentată de minunatul, fabulosul, încântătorul Gabriel Cotabiţă şi de încă o doamnă al cărei nume nu l-am aflat.
Şi aici începe problema. Numele niciunei trupe nu a fost afişat de-a lungul emisiunii (atât cât m-am uitat eu, şi cred că m-am uitat la mai mult de jumătate). Şi nici numele prezentatorilor. Noroc că-l ştiam eu pe Cotabiţă, că altfel...
Ştiam eu că avem artişti! Şi spun asta pentru că am văzut câteva performanţe absolut uimitoare. Să nu credeţi că n-a fost şi playback, Doamne fereşte!, dar s-a cântat foooarte bine.
Cel mai mult mi-au plăcut Nu-ştiu-cum-Girls (din vina TVR-ului nu le-am reţinut numele!), care au cântat un alternativ foarte bine aşezat, matur, temeprat. Ele - tinere, din câte am înţeles solista tocmai împlineşte 17 ani. Şi tot ea, solista, are o voce excelentă. Păcat că idioţii de la Sunet nu i-au dat drumul la microfon la prima piesă, s-a auzit numai pe cele ambientale. Chiar şi aşa, s-a văzut că are o voce minunată. Şi, foarte important, SINGURA solistă care nu a apelat la celebrele formule "mânuţele sus", "gălăgie multă vreau să aud", "Mangalia, vă iubesc!", "România, vă iubesc!". Şi publicul a aplaudat-o îndelung. Sublim.
A mai fost o formaţie de patru tenori, care au cântat şi ei - la rândul lor - excelent.
Andra a avut cel mai lung recital din tot ceea ce am văzut eu. Îmi confirm părerea că este una dintre cele mai bune voci pe care le-am avut, le avem şi le vom avea vreodată. Mai sunt câteva, dar nu voi intra acum în detalii.
Vă spuneam că s-a făcut şi playback. Mai puţin ca de obicei, dar s-a făcut. Încep CU COborâtele din Rai, Shock. S-au zbânţuit, coregrafia bună, nimic de zis. Dar se chinuiau, săracele, să cânte de ziceai că le omoară careva. Le-am mai văzut, din pură întâmplare, la MTV. Atunci mi-am violat urechile. Eu, mie. Şi am zis că nu mai fac asta. Se mai întâmplă.
Două tipe, machiate cu tot fondul de ten pe care îl găsiseră în Mangalia plus Constanţa plus Bucureşti, ce aveau numele de "Ladies' Paradise". Kitchios îmbrăcate, cântec urât, voci ascunse după negativ.
Giulia - aceleaşi comentarii.
Prezentatorii, pe de altă parte - am mai zis şi mai zic -, excelenţi. Lăsând la o parte simpatia mea pentru Gabriel Cotabiţă, îmi confirm părerea că este un entertaienr înnăscut, un cântăreţ excelent, un om căruia îi face mare plăcere să descopere talente, un minunat orator.
Cît despre prezentatoare, pe care nu ştiu cum o cheamă, numai de bine. Observaţii la locul lor, sigurul lucru de spus e că folosea - şi ea - formulele gen "Mânuţele sus! Nu vă aud. Mai sus!". A, şi încă ceva, seamănă izbitor de mult cu Alina Sorescu.
Şi ca să vă mai zic o dată de Gabriel Cotabiţă, melodia mea preferată:
Gabriel Cotabiţă & VH2 - Trece Vremea
Şi aici începe problema. Numele niciunei trupe nu a fost afişat de-a lungul emisiunii (atât cât m-am uitat eu, şi cred că m-am uitat la mai mult de jumătate). Şi nici numele prezentatorilor. Noroc că-l ştiam eu pe Cotabiţă, că altfel...
Ştiam eu că avem artişti! Şi spun asta pentru că am văzut câteva performanţe absolut uimitoare. Să nu credeţi că n-a fost şi playback, Doamne fereşte!, dar s-a cântat foooarte bine.
Cel mai mult mi-au plăcut Nu-ştiu-cum-Girls (din vina TVR-ului nu le-am reţinut numele!), care au cântat un alternativ foarte bine aşezat, matur, temeprat. Ele - tinere, din câte am înţeles solista tocmai împlineşte 17 ani. Şi tot ea, solista, are o voce excelentă. Păcat că idioţii de la Sunet nu i-au dat drumul la microfon la prima piesă, s-a auzit numai pe cele ambientale. Chiar şi aşa, s-a văzut că are o voce minunată. Şi, foarte important, SINGURA solistă care nu a apelat la celebrele formule "mânuţele sus", "gălăgie multă vreau să aud", "Mangalia, vă iubesc!", "România, vă iubesc!". Şi publicul a aplaudat-o îndelung. Sublim.
A mai fost o formaţie de patru tenori, care au cântat şi ei - la rândul lor - excelent.
Andra a avut cel mai lung recital din tot ceea ce am văzut eu. Îmi confirm părerea că este una dintre cele mai bune voci pe care le-am avut, le avem şi le vom avea vreodată. Mai sunt câteva, dar nu voi intra acum în detalii.
Vă spuneam că s-a făcut şi playback. Mai puţin ca de obicei, dar s-a făcut. Încep CU COborâtele din Rai, Shock. S-au zbânţuit, coregrafia bună, nimic de zis. Dar se chinuiau, săracele, să cânte de ziceai că le omoară careva. Le-am mai văzut, din pură întâmplare, la MTV. Atunci mi-am violat urechile. Eu, mie. Şi am zis că nu mai fac asta. Se mai întâmplă.
Două tipe, machiate cu tot fondul de ten pe care îl găsiseră în Mangalia plus Constanţa plus Bucureşti, ce aveau numele de "Ladies' Paradise". Kitchios îmbrăcate, cântec urât, voci ascunse după negativ.
Giulia - aceleaşi comentarii.
Prezentatorii, pe de altă parte - am mai zis şi mai zic -, excelenţi. Lăsând la o parte simpatia mea pentru Gabriel Cotabiţă, îmi confirm părerea că este un entertaienr înnăscut, un cântăreţ excelent, un om căruia îi face mare plăcere să descopere talente, un minunat orator.
Cît despre prezentatoare, pe care nu ştiu cum o cheamă, numai de bine. Observaţii la locul lor, sigurul lucru de spus e că folosea - şi ea - formulele gen "Mânuţele sus! Nu vă aud. Mai sus!". A, şi încă ceva, seamănă izbitor de mult cu Alina Sorescu.
Şi ca să vă mai zic o dată de Gabriel Cotabiţă, melodia mea preferată:
Gabriel Cotabiţă & VH2 - Trece Vremea
16 august 2008
În ce direcţie e imposibilul? Unde se termină vântul?
După articolul de ieri, din care - pun pariu- nimeni n-a înţeles nimic, simt nevoia de ceva mai concret. Nu cu mult. În limitele acceptabile.
Mereu mi s-a părut că alerg după imposibil. După absolut tot ce e imposibil. După absolut.
Ştiţi cum aleargă sportivii la proba de 10 000 mii de metri? Anuranţă, anduranţă, sprint. Victorie, dacă au gena de câştigător. Înfrângere, dacă sunt ghinionişti.
Cam aşa alerg şi eu. Şi nu ştiu dacă e în van, dacă alerg în direcţia bună.
Chiar, în ce direcţie e imposibilul?
Îmi place să spun că "le vent nous portera". Şi mi-ar plăcea să ştiu până unde, până când, până cum. Şi de ce, şi ca să ce. Şi îmi spun că vreau să ştiu totul, absolutul, infinitul. Asta ar însemna să ştiu unde se termină vântul.
Chiar, unde se termină vântul?
Taxi - I Just Can't Win/Blue Zero One [2001]
P.S.: Mă întreb câţi dintre voi înţeleg ce vreau eu să spun aici. Şi mă întreb, şi tot mă-ntreb, şi nu găsesc răspuns...
Mereu mi s-a părut că alerg după imposibil. După absolut tot ce e imposibil. După absolut.
Ştiţi cum aleargă sportivii la proba de 10 000 mii de metri? Anuranţă, anduranţă, sprint. Victorie, dacă au gena de câştigător. Înfrângere, dacă sunt ghinionişti.
Cam aşa alerg şi eu. Şi nu ştiu dacă e în van, dacă alerg în direcţia bună.
Chiar, în ce direcţie e imposibilul?
Îmi place să spun că "le vent nous portera". Şi mi-ar plăcea să ştiu până unde, până când, până cum. Şi de ce, şi ca să ce. Şi îmi spun că vreau să ştiu totul, absolutul, infinitul. Asta ar însemna să ştiu unde se termină vântul.
Chiar, unde se termină vântul?
Taxi - I Just Can't Win/Blue Zero One [2001]
P.S.: Mă întreb câţi dintre voi înţeleg ce vreau eu să spun aici. Şi mă întreb, şi tot mă-ntreb, şi nu găsesc răspuns...
15 august 2008
Remains. Not to care about
I was wondering today whether someone really takes care of me from somewhere high in the sky. And I somehow reached the painful conclusion that there are only a few persons from this big shit called Earth that care about me. Simple as hell.
I watch The Apprentice. I read some romanian chronicles saying that Donald Trump is a kind of Gigi Becali in the American View. Which is pretty interesting. And predictable, if I somehow try put to a severe analysis his hair.
"Can you feel a little love?
Dream on, dream on..."
Wandering. Bucharest is not anymore that full-of-energy city, the one that conquered me ever since I was born. It's just another city.
Is this what it happens when you get to see the world and its people?
"When I feel the warmth of you very soul
I forget I'm cold
And crying.
When you're lips touch mine
And I lose control
I forget I'm old
And dying."
Depeche Mode - I Want It All/Playing the Angel [2005]
I watch The Apprentice. I read some romanian chronicles saying that Donald Trump is a kind of Gigi Becali in the American View. Which is pretty interesting. And predictable, if I somehow try put to a severe analysis his hair.
"Can you feel a little love?
Dream on, dream on..."
Wandering. Bucharest is not anymore that full-of-energy city, the one that conquered me ever since I was born. It's just another city.
Is this what it happens when you get to see the world and its people?
"When I feel the warmth of you very soul
I forget I'm cold
And crying.
When you're lips touch mine
And I lose control
I forget I'm old
And dying."
Depeche Mode - I Want It All/Playing the Angel [2005]
14 august 2008
Bloggerului român de top
Îmi ies din minţi când văd ca scrii prost. Dacă ştii că scrii prost, aşa cum susţii, stai dracului la tine acasă. Şi nu-ţi mai da aere de Tăticul Lor. Văd negru în faţa ochilor când trânteşti câte o concluzie stupidă după ce ai luat o ştire de pe un flux. Şi e şi mai negru când faci asta de mai multe ori pe zi. Îmi vine să te strâng de gât atunci când văd că dai sfaturi ălora care-s mai mici şi mai proşti. Şi le spui ce să scrie, şi cum, şi cât. Şi, eventual, câte coloane să aibă în pagină.
Mă enervează când te lauzi cu marile tale întâlniri. Şi cu marii tăi prieteni. Şi cu marile tale panseuri de copil de generală.
Aprobi doar comentariile care te ling bine. Ale celor care au orgasm multiplu când iţi citesc inepţiile.
Culmea e că faci bani. Ţi se pare că iţi sunt cuveniţi. Şi te lauzi.
Nu-ţi bagi în seamă cititorii. Eşti vedetă şi n-ai timp.
La două luni de la înfiinţare, ai 1800 de vizitatori pe zi. Asta după ce ai comentat articolele de pe gsp.ro. Şi ai mai spammat un pic, just for the fun of it.
Eşti tare prost. Şi ştii de ce? Pentru că ai uitat vremurile în care aveai 5 unici pe zi.
Iar cei care au ceva de spus, care cred în ceea ce scriu, care depun efortul de a scrie o dată pe zi, dar foarte bine, care fac lucrul ăsta cu sufletul, sunt undeva, pierduţi, în spatele tău.
Roata se va întoarce, asta e clar. Când, oare, când?
Pink Floyd - Another Brick In the Wall (Part I)/The Wall [1979]
Mă enervează când te lauzi cu marile tale întâlniri. Şi cu marii tăi prieteni. Şi cu marile tale panseuri de copil de generală.
Aprobi doar comentariile care te ling bine. Ale celor care au orgasm multiplu când iţi citesc inepţiile.
Culmea e că faci bani. Ţi se pare că iţi sunt cuveniţi. Şi te lauzi.
Nu-ţi bagi în seamă cititorii. Eşti vedetă şi n-ai timp.
La două luni de la înfiinţare, ai 1800 de vizitatori pe zi. Asta după ce ai comentat articolele de pe gsp.ro. Şi ai mai spammat un pic, just for the fun of it.
Eşti tare prost. Şi ştii de ce? Pentru că ai uitat vremurile în care aveai 5 unici pe zi.
Iar cei care au ceva de spus, care cred în ceea ce scriu, care depun efortul de a scrie o dată pe zi, dar foarte bine, care fac lucrul ăsta cu sufletul, sunt undeva, pierduţi, în spatele tău.
Roata se va întoarce, asta e clar. Când, oare, când?
Pink Floyd - Another Brick In the Wall (Part I)/The Wall [1979]
13 august 2008
La Musique de la Mer
E momentul acela în care te laşi pe spate, în plută, şi apa îţi intră în urechi.
Şi auzi licărul ei în soare, şi raza de lumină ce-ţi loveşte pleoapele închise, şi chemarea nisipului de pe fundul mării.
Auzi tot Universul, auzi Magia, auzi Viaţa.
Auzi Muzica.
Mourah - J. Butterfly/From One Human Being To Another [2006]
Şi auzi licărul ei în soare, şi raza de lumină ce-ţi loveşte pleoapele închise, şi chemarea nisipului de pe fundul mării.
Auzi tot Universul, auzi Magia, auzi Viaţa.
Auzi Muzica.
Mourah - J. Butterfly/From One Human Being To Another [2006]
12 august 2008
Addicted to illycaffé
Unul din lucrurile pe care le căutam în Italia erau magazinele specializate în comercializarea cafelei illy. Trebuiau să existe, în mintea mea illy era peste tot în Italia.
Am văzut doar două cafenele care să ofere astfel de cafea. Pe siteul companiei, scrie că sunt italieni get beget.
Lavazza - vreo patru cafenele plus sediul din Torino, văzut din parcarea Auchan. Sunt tare.
Cafele de marcă - mai greu prin Italia.
M-am prins eu repede că nu o să găsesc ceea ce caut. M-am împăcat cu ideea. Asta e.
Acum am zis să mă uit pe site, să văd preţuri şi tipuri de maşini. Cel mai ieftin e vreo 395 USD, dar nu mi-a plăcut.
Cel care mi-a plăcut şi are un preţ "acceptabil" e vreo 500 USD. E roşu. Şi face cafea bună. Îi dai boabe şi scoate bunătate de espresso dublu. Aici o vedeţi.
Maşina de care m-am îndrăgostit e vreo 700 USD, e computerizată şi are tot soiul de sisteme să macine, să pulverizeze apa nu ştiu cum în cafea să nu se altereze aroma, etc. Aici vă puteţi holba la ea.
Pe oricare o accept cadou de ziua mea. E pe 16 februarie. V-am zis de acum, să aveţi timp să strângeţi bani. ;)
Nightmares on Wax - You Wish/In a Space Outta Sound [2006]
Am văzut doar două cafenele care să ofere astfel de cafea. Pe siteul companiei, scrie că sunt italieni get beget.
Lavazza - vreo patru cafenele plus sediul din Torino, văzut din parcarea Auchan. Sunt tare.
Cafele de marcă - mai greu prin Italia.
M-am prins eu repede că nu o să găsesc ceea ce caut. M-am împăcat cu ideea. Asta e.
Acum am zis să mă uit pe site, să văd preţuri şi tipuri de maşini. Cel mai ieftin e vreo 395 USD, dar nu mi-a plăcut.
Cel care mi-a plăcut şi are un preţ "acceptabil" e vreo 500 USD. E roşu. Şi face cafea bună. Îi dai boabe şi scoate bunătate de espresso dublu. Aici o vedeţi.
Maşina de care m-am îndrăgostit e vreo 700 USD, e computerizată şi are tot soiul de sisteme să macine, să pulverizeze apa nu ştiu cum în cafea să nu se altereze aroma, etc. Aici vă puteţi holba la ea.
Pe oricare o accept cadou de ziua mea. E pe 16 februarie. V-am zis de acum, să aveţi timp să strângeţi bani. ;)
Nightmares on Wax - You Wish/In a Space Outta Sound [2006]
11 august 2008
Tragem linie. Şi mergem mai departe
Excursia asta m-a făcut să-mi dau seama de multe. Cât de mult urăsc prostia. Cât de mult nu-mi place să aud "Nu pot să fac nimic. Nimeni nu răspunde la telefon". Că sunt în stare să mă descurc şi că pot face multe de una singură. Că mi-ar plăcea să mă mut în Monaco, măcar şi pentru o lună. Că trebuie să mă întorc în Capri şi să zac pe o plajă foarte mişto, pe care am văzut-o de sus, de străduţele săpate în stâncă.
Şoferi idioţi, ghid de rahat, autocar incomod, foamea mereu în gât. Am început deja să le uit. Rămân doar noii prieteni, grămada de obiective văzute pe fast forward, bancurile bune pe care le-am auzit.
Rămân orele pe care le puteam dormi petrecute aici, împreună cu voi, şi rămân acele o mie şi ceva de fotografii plus cele de pe Kodak-urile de 24 mm.
Singurul regret: nu am apucat să ascult atâta muzică pe cât mi-aş fi dorit. Dar nu pot să le fac pe toate în acelaşi timp. Şi mi s-au topit bomboanele After Eight.
Orquesta del Plata - Los Tangueros/Bajofondo Tango Club [2003]
Şoferi idioţi, ghid de rahat, autocar incomod, foamea mereu în gât. Am început deja să le uit. Rămân doar noii prieteni, grămada de obiective văzute pe fast forward, bancurile bune pe care le-am auzit.
Rămân orele pe care le puteam dormi petrecute aici, împreună cu voi, şi rămân acele o mie şi ceva de fotografii plus cele de pe Kodak-urile de 24 mm.
Singurul regret: nu am apucat să ascult atâta muzică pe cât mi-aş fi dorit. Dar nu pot să le fac pe toate în acelaşi timp. Şi mi s-au topit bomboanele After Eight.
Orquesta del Plata - Los Tangueros/Bajofondo Tango Club [2003]
10 august 2008
C://My Pictures
 |
| Excursie 2008 |
Astea nu sunt toate pozele, mai am de pus, dar nu mai am rabdare. Chiar mi se facuse dor de rashnitza mea.
9 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a XII-a
Ăsta nu mai e jurnal de călătorie, e jurnal de acasă.
Casă, dulce casă. Ce bine e!
Mâine impresii şi concluzii finale şi poze.
Casă, dulce casă. Ce bine e!
Mâine impresii şi concluzii finale şi poze.
8 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a XI-a
Ce zi!
La 4:30 – scularea. Feribotul a ajuns in Corfu cu o ora mai devreme, la 5:00.
La ora aia, evident, nimic de facut. Asa ca ne-am dus pe o plaja si am asteptat sa se faca o ora cat de cat acceptabila, ca sa putem pleca la obiectiv. Cand am ajuns in oras, unii au vrut sa stea la cafea si sa manance. Am stat, va mai apoi sa plecam spre palatul lui Sissi de Habsburg de pe insula. Am intarziat acolo, pentru ca in Kerkyra erau blocaje in trafic.
Am stat 10 minute in palat (am dat 4 euro - cu reducere de grup -, pentru asta), dupa care am plecat. Asta se intampla pe la 10:55. La 12:00 aveam feribot spre Igumenita. Soferii au gresit drumul (nimic nou) si am avut noroc si de un blocaj in intr-o intersectie, asa ca am pierdut feribotul.
Ghidusa (asa i se spune) o bagase pe maneca. Agentia nu mai voia sa plateasca inca o data pentru alta cursa, iar compania unde erau rezervate biletele initial mai avea cursa la 4:30. Pe noi nu ne-ar fi deranjat, voiam sa mergem sa facem o baie in mare.
Asta a fos mometul in care tipa a clacat. A devenit isterica, a inceput sa planga si sa tipe la noi. Fara sa ne intrebe, s-a dus si a platit, din banii proprii, pentru cursa de la 13:30. Multi nu mai au bani, ne-am gandit ca biletele au fost pe undeva pe la 40 de euro de caciula. Am aflat mai tarziu ca fusesera doar cinci, dar chiar si asa am fost surprinsi, pentru ca nu indraznea sa faca ceva fara sa ne ceara parerea, iar acum nici nu ne-a bagat in seama.
Ajungem pe continent pe la vreo 3 si ceva dupa-amiaza. Plecam spre Meteora. Drumul este INFERNAL. Serpentine, soferii nu au vrut, pur si simplu, sa o ia pe autostrada, asa ca, la un moment dat, eu – nu mi se face niciodata rau pe serpentine – am avut senzatia ca o sa mor acolo. Mai faceam si pishu pe mine.
Nu am mai urcat la Meteora, desi era unul din obiectivele pentru care venisem aici. Nu mai puteam, efectiv. Vorba Sandrei Stoicescu.
Am ramas jos, in oras, si cativa au plecat. Circula zvonuri cum ca nu s-ar ai fi ajuns nicidecum la manastiri – soferii s-ar fi certat rau cu ghidusa.
Am mancat. Mi-era o greata si eram atat de ametita, incat imi tremurau mainile si picioarele. E adevarat, nu mai mancasem de dimineata.
Acum e 22:17. Sunt de la 4:30 in picioare. Optsprezece ore. Si nu cred ca vom ajunge la hotel mai devreme de ora doua noptea.
Continuarea – maine. Nici eu nu stiu ce va fi.
Much later update: E 1:40. Acum am ajuns in camera.
La 4:30 – scularea. Feribotul a ajuns in Corfu cu o ora mai devreme, la 5:00.
La ora aia, evident, nimic de facut. Asa ca ne-am dus pe o plaja si am asteptat sa se faca o ora cat de cat acceptabila, ca sa putem pleca la obiectiv. Cand am ajuns in oras, unii au vrut sa stea la cafea si sa manance. Am stat, va mai apoi sa plecam spre palatul lui Sissi de Habsburg de pe insula. Am intarziat acolo, pentru ca in Kerkyra erau blocaje in trafic.
Am stat 10 minute in palat (am dat 4 euro - cu reducere de grup -, pentru asta), dupa care am plecat. Asta se intampla pe la 10:55. La 12:00 aveam feribot spre Igumenita. Soferii au gresit drumul (nimic nou) si am avut noroc si de un blocaj in intr-o intersectie, asa ca am pierdut feribotul.
Ghidusa (asa i se spune) o bagase pe maneca. Agentia nu mai voia sa plateasca inca o data pentru alta cursa, iar compania unde erau rezervate biletele initial mai avea cursa la 4:30. Pe noi nu ne-ar fi deranjat, voiam sa mergem sa facem o baie in mare.
Asta a fos mometul in care tipa a clacat. A devenit isterica, a inceput sa planga si sa tipe la noi. Fara sa ne intrebe, s-a dus si a platit, din banii proprii, pentru cursa de la 13:30. Multi nu mai au bani, ne-am gandit ca biletele au fost pe undeva pe la 40 de euro de caciula. Am aflat mai tarziu ca fusesera doar cinci, dar chiar si asa am fost surprinsi, pentru ca nu indraznea sa faca ceva fara sa ne ceara parerea, iar acum nici nu ne-a bagat in seama.
Ajungem pe continent pe la vreo 3 si ceva dupa-amiaza. Plecam spre Meteora. Drumul este INFERNAL. Serpentine, soferii nu au vrut, pur si simplu, sa o ia pe autostrada, asa ca, la un moment dat, eu – nu mi se face niciodata rau pe serpentine – am avut senzatia ca o sa mor acolo. Mai faceam si pishu pe mine.
Nu am mai urcat la Meteora, desi era unul din obiectivele pentru care venisem aici. Nu mai puteam, efectiv. Vorba Sandrei Stoicescu.
Am ramas jos, in oras, si cativa au plecat. Circula zvonuri cum ca nu s-ar ai fi ajuns nicidecum la manastiri – soferii s-ar fi certat rau cu ghidusa.
Am mancat. Mi-era o greata si eram atat de ametita, incat imi tremurau mainile si picioarele. E adevarat, nu mai mancasem de dimineata.
Acum e 22:17. Sunt de la 4:30 in picioare. Optsprezece ore. Si nu cred ca vom ajunge la hotel mai devreme de ora doua noptea.
Continuarea – maine. Nici eu nu stiu ce va fi.
Much later update: E 1:40. Acum am ajuns in camera.
7 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a X-a
Astazi – Pompei.
E cumplit acolo. Daca va duceti, duceti-va dimineata, cu o sticla foarte mare de apa, o sapca si multa vointa. O sa aveti nevoie.
Situl e enorm. E nevoie cam de vreo trei – patru zile ca sa vezi tot si nici atunci nu apuci sa stai si sa analizezi in profunzime. Eu am stat vreo doua ore si jumatate, ca de atat am avut timp. Nici nu puteam sta mai mult, pentru ca soarele te tampeste. Literalmente.
E senzational sa mergi pe strazi vechi de acum aproximativ doua mii de ani. E covarsitor sa vezi fresce atat de vechi. Si doar acum constientizez.
Am vazut si cateva mumii. E impropriu spus mumii, pentru ca sunt mai mult pietrificati, dar sa le spunem asa. Toti, dar absolut toti, erau cu mainile la ochi. Si stateam si ma gandeam cat de dur e modul asta de a muri: stii ce se intampla, stii ca nu ai cum sa scapi. Vezi cum vine lava si nu ai ce face. Oribil.
In autoacar am dormit de am facut gaura in scaun. Vorba unui securist, am avut o luna de foc. Mai intai cursul de spaniola si acum nebunia asta.
Acum sunt pe vapor; pe teritoriu grecesc. Am mancat tzatziki (Doamne, ce bun era, pacat ca n-am putut sa-l mananc pe tot) si am fost si in asa-zisul Duty Free, de unde am achizitionat traditionala cutie de After Eight (cea mare, de 400 de grame, sa-mi ajunga).
Maine – Corfu.
Succesuri!
E cumplit acolo. Daca va duceti, duceti-va dimineata, cu o sticla foarte mare de apa, o sapca si multa vointa. O sa aveti nevoie.
Situl e enorm. E nevoie cam de vreo trei – patru zile ca sa vezi tot si nici atunci nu apuci sa stai si sa analizezi in profunzime. Eu am stat vreo doua ore si jumatate, ca de atat am avut timp. Nici nu puteam sta mai mult, pentru ca soarele te tampeste. Literalmente.
E senzational sa mergi pe strazi vechi de acum aproximativ doua mii de ani. E covarsitor sa vezi fresce atat de vechi. Si doar acum constientizez.
Am vazut si cateva mumii. E impropriu spus mumii, pentru ca sunt mai mult pietrificati, dar sa le spunem asa. Toti, dar absolut toti, erau cu mainile la ochi. Si stateam si ma gandeam cat de dur e modul asta de a muri: stii ce se intampla, stii ca nu ai cum sa scapi. Vezi cum vine lava si nu ai ce face. Oribil.
In autoacar am dormit de am facut gaura in scaun. Vorba unui securist, am avut o luna de foc. Mai intai cursul de spaniola si acum nebunia asta.
Acum sunt pe vapor; pe teritoriu grecesc. Am mancat tzatziki (Doamne, ce bun era, pacat ca n-am putut sa-l mananc pe tot) si am fost si in asa-zisul Duty Free, de unde am achizitionat traditionala cutie de After Eight (cea mare, de 400 de grame, sa-mi ajunga).
Maine – Corfu.
Succesuri!
6 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a IX-a
Astazi – minunat. Minunile cat tineau? Trei zile, nu?
Napoli. O trecere succinta, mai apoi catre port. E incredibil de jegos. Seamana cu Ferentari ca atmosfera. Bleah!
Catamaran spre insula Capri. E superba. Am urcat cu funicularul din port, mai apoi cu autobuzul pana in Anacapri si dupa aceea cu telescaunul pana in cel mai inalt punct al insulei.
Am stat mai mult in Anacapri; panorama este mai buna si e mult mai ieftina decat Capri (fie vorba-ntre noi, amandoua sunt destul destul de scumpe). Pentru mine e un mister cum pot trece pe strazile acelea doua masini in acelasi timp; autobuzele sunt cat un sfert din cele din Romania, virajele imposibile (acul de par din Circuitul de Formula 1 de la Monte-Carlo e un viraj foooaaaaarte larg pe langa cele de acolo). Promit insa sa mai studiez problema.
Cu telescaunul am urcat 12 minute, cate unul singur in scaun. Panorama care se deschide din varful insulei e magnifica: marea si cerul – o singura fiinta, caci nu stii unde se termina una si incepe cealalta.
Inregistram mari progrese la capitolul “baie in mare”: astazi s-a infaptuit prima balalceala pe anul asta. Am inceput bine, avand in vedere ca s-a petrecut in Capri. Plaja este criminala, iti faci picioarele prastie la puterea a doua; sunt pietre si in apa, sunt pietre si pe plaja, partea proasta e ca aluneca. Rau. Dar am fost in plaja de langa port. Deci asta e.
Catamaran spre Sorrento. Orasul mi-a placut foarte mult, e cochet, e multa lume si e foarte curat.
Acum stau la un hotel intr-o locaitate al carei nume nu binevoiesc a-l sti. Dar hotelul e foarte bun; camera are doua etaje (tripla), deci avem si noi doua bai. Deci e tare bine. Deci nu vreau sa plec.
Maine innoptez pe feribot. Nu stiu daca voi putea scrie in conditii optime, caci nu stiu cum e cu semnalul pe mare. Dar ne descurcam.
Ca de obicei.
Napoli. O trecere succinta, mai apoi catre port. E incredibil de jegos. Seamana cu Ferentari ca atmosfera. Bleah!
Catamaran spre insula Capri. E superba. Am urcat cu funicularul din port, mai apoi cu autobuzul pana in Anacapri si dupa aceea cu telescaunul pana in cel mai inalt punct al insulei.
Am stat mai mult in Anacapri; panorama este mai buna si e mult mai ieftina decat Capri (fie vorba-ntre noi, amandoua sunt destul destul de scumpe). Pentru mine e un mister cum pot trece pe strazile acelea doua masini in acelasi timp; autobuzele sunt cat un sfert din cele din Romania, virajele imposibile (acul de par din Circuitul de Formula 1 de la Monte-Carlo e un viraj foooaaaaarte larg pe langa cele de acolo). Promit insa sa mai studiez problema.
Cu telescaunul am urcat 12 minute, cate unul singur in scaun. Panorama care se deschide din varful insulei e magnifica: marea si cerul – o singura fiinta, caci nu stii unde se termina una si incepe cealalta.
Inregistram mari progrese la capitolul “baie in mare”: astazi s-a infaptuit prima balalceala pe anul asta. Am inceput bine, avand in vedere ca s-a petrecut in Capri. Plaja este criminala, iti faci picioarele prastie la puterea a doua; sunt pietre si in apa, sunt pietre si pe plaja, partea proasta e ca aluneca. Rau. Dar am fost in plaja de langa port. Deci asta e.
Catamaran spre Sorrento. Orasul mi-a placut foarte mult, e cochet, e multa lume si e foarte curat.
Acum stau la un hotel intr-o locaitate al carei nume nu binevoiesc a-l sti. Dar hotelul e foarte bun; camera are doua etaje (tripla), deci avem si noi doua bai. Deci e tare bine. Deci nu vreau sa plec.
Maine innoptez pe feribot. Nu stiu daca voi putea scrie in conditii optime, caci nu stiu cum e cu semnalul pe mare. Dar ne descurcam.
Ca de obicei.
5 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a VIII-a
Tot Roma. Am mers de ne-a venit rau. La propriu.
M-am ales cu multa cultura generala si cu o basica sparta intre degetele de la picioare. MISTO!
Santa Maria Maggiore, unde se sarbatorea si hramul bisericii. Nu am avut timp sa stau. Mi-a parut rau.
Inca o biserica – nu mai stiu cum se numeste. Ma gandeam ca trei ani vad numai biserici; doi ani la rand am mers in Bucovina, iar acum trei sferturi din monumentele pe care le vad sunt biserici. M-am plictisit. Zau!
Colosseum. Ma gandesc la sange, nu stiu de ce. E grandios, e foarte frumos. Nu am apucat sa il vad pe tot, pentru ca eram pe fuga, ca de obicei.
Columna lui Traian. Vazuta de pe trotuarul de vis-à-vis, pentru ca era o caldura de mureai. Ad litteram.
Pauza de masa. OOOO, DAAAAAA! Am baut, am mancat. Magnific.
Catacombele Sfantului Callisto (spre sa fi retinut corect numele). Tare racoare si bine era acolo. Mi-ar fi placut sa mai stau.
M-am bronzat (ars) pe spate cu dungile de la sutien si esarfa pe care o aveam pusa in par. Arat magnific.
Ole!
M-am ales cu multa cultura generala si cu o basica sparta intre degetele de la picioare. MISTO!
Santa Maria Maggiore, unde se sarbatorea si hramul bisericii. Nu am avut timp sa stau. Mi-a parut rau.
Inca o biserica – nu mai stiu cum se numeste. Ma gandeam ca trei ani vad numai biserici; doi ani la rand am mers in Bucovina, iar acum trei sferturi din monumentele pe care le vad sunt biserici. M-am plictisit. Zau!
Colosseum. Ma gandesc la sange, nu stiu de ce. E grandios, e foarte frumos. Nu am apucat sa il vad pe tot, pentru ca eram pe fuga, ca de obicei.
Columna lui Traian. Vazuta de pe trotuarul de vis-à-vis, pentru ca era o caldura de mureai. Ad litteram.
Pauza de masa. OOOO, DAAAAAA! Am baut, am mancat. Magnific.
Catacombele Sfantului Callisto (spre sa fi retinut corect numele). Tare racoare si bine era acolo. Mi-ar fi placut sa mai stau.
M-am bronzat (ars) pe spate cu dungile de la sutien si esarfa pe care o aveam pusa in par. Arat magnific.
Ole!
Probleme cu Vodafone
Ieri am avut mari probleme cu reteaua Vodafone. Evident, s-a rezolvat; acesta este motivul pentru care articolul pentru 5.05 apare atat de tarziu.
4 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a VII-a
Astazi, o zi superba (minunile chiar se intampla).
Vatican. E credinta si e putere. E grandoare.
E magnific.
Va spuneam ieri ca am reusit sa vorbesc la recptie pentru transport pentru 42 de persoane. Azi, la ora 8 a.m. trecute fix, au sosit cele doua masini. Un autocar de vreo 36 de locuri (neocupat in inregime) si, pentru ca era vorba initial de 42 de persoane, un minibus de 10 locuri, pe care l-au ocupat Revolutionarii. Pentru ca acum suntem ca un soi de paria. Noroc ca nu ne pasa.
Minibusul asta era condus de un sofer italian locvace, iute la volan. Foarte simpatic; a facut ceea ce nu a facut ghida noastra, adica ne-a aratat stadionul si Podul Indragostitilor. El vorbea in italiana, noi in romana sau spaniola, ca nu stia nimeni italiana. Dar ne-am inteles perfect.
Coada la Vatican imensa, dar a mers foarte repede (de patru ori mai mare ca la Uffizi si timp pierdut de patru ori mai putin). Foarte multa lume. A fost destul de greu cu “liderul” nostru. Aveao floricica, dar o tinea cumva la piept si era imposibil sa o vezi.
Muzeul Vatican e superb, e interesant si, evident, nimeni nu ne-a explicat nimic. Sincer, nici nu stiu ce am vazut, daca e sa ma ia cineva la intrebari. In fine.
Ne-am mai plimbat un pic (mai mult) prin Roma, e superb si extrem de cald. Azi a fost cod portocaliu de caldura. Minunat!
Miracles really happen. Trust me!
Vatican. E credinta si e putere. E grandoare.
E magnific.
Va spuneam ieri ca am reusit sa vorbesc la recptie pentru transport pentru 42 de persoane. Azi, la ora 8 a.m. trecute fix, au sosit cele doua masini. Un autocar de vreo 36 de locuri (neocupat in inregime) si, pentru ca era vorba initial de 42 de persoane, un minibus de 10 locuri, pe care l-au ocupat Revolutionarii. Pentru ca acum suntem ca un soi de paria. Noroc ca nu ne pasa.
Minibusul asta era condus de un sofer italian locvace, iute la volan. Foarte simpatic; a facut ceea ce nu a facut ghida noastra, adica ne-a aratat stadionul si Podul Indragostitilor. El vorbea in italiana, noi in romana sau spaniola, ca nu stia nimeni italiana. Dar ne-am inteles perfect.
Coada la Vatican imensa, dar a mers foarte repede (de patru ori mai mare ca la Uffizi si timp pierdut de patru ori mai putin). Foarte multa lume. A fost destul de greu cu “liderul” nostru. Aveao floricica, dar o tinea cumva la piept si era imposibil sa o vezi.
Muzeul Vatican e superb, e interesant si, evident, nimeni nu ne-a explicat nimic. Sincer, nici nu stiu ce am vazut, daca e sa ma ia cineva la intrebari. In fine.
Ne-am mai plimbat un pic (mai mult) prin Roma, e superb si extrem de cald. Azi a fost cod portocaliu de caldura. Minunat!
Miracles really happen. Trust me!
3 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a VI-a
O zi cu peripetii, mai multe ca ieri.
Florenta. Nu m-a impresionat foarte mult, in parte pentru ca e duminica si toate bisericile sunt inchise, deci nu am putut vedea Domul, dar si din cauza vesncei organizari.
Mihaela Rosca nu s-a putut uita in ghidul verde Michelin pe care-l tot flutura sa vada daca obiectivele pe are le aveam in plan sunt deschise. Ca atare, stai si te uita pe dinafara. Nu ca n-as fi vazut suficiente biserici, dar am platit bani ca sa vin sa le vad.
Ghida ne-a plimbat pe la toate obiectivele, ca mai apoi sa ne hotaram pe care sa le vedem. Noi ne-am hotarat sa mergem la Uffizi, unde sunt expuse picturi de Michelangelo, Rafael, etc. Am stat la coada 2 (doua) ore ca sa ne plimabam 25 (douazeci si cinci) de minute pe acolo. Autocarul pleca. FUCK!
Am plecat inspre Roma la ora 3, desi in program scria ca se pleaca in jurul orei patru dupa-amiaza. Chiar ne miram, ajungeam foarte devreme la Roma, aveam timp si de dus, si de bere, si de mancare, si de bloggareala.
Sa vedeti chestie: Sediul administrateie hotelului Fiano, de unde scriu acum, are sediul in Roma. Hotelul este la 45 de kilometri de Roma.
Maine autocarul are prevazuta prin lege o pauza de 24 de ore. De la hotelul asta se poate ajunge in Roma cu rata, mai apoi cu trenul si dupa aceea cu metroul. In grup sunt si persoane de 84 de ani. Cum coordonezi tu, ghid care n-a fost in stare sa-si adune oamenii la Pisa, 40 de persoane cu trei mjloace de transport?
Zece persoane au refuzat sa intre in hotel pentru a se caza (da, ma numar si eu printre ele!!). Ghida s-a tot agitat, cei de la agentie nu-i raspundeau la telefoane (?!) si nu a fost in sare sa stea de vorba cu receptionera sa sa faca rost de un autocar de 40 de persoane.
Ca atare, am luat problema in mana si m-am dus la receptie sa vorbesc sa vedem daca se poate face rost (la ora 10:30, noaptea) de un autocar de 40 de persoane. Evident, s-a putut. Autocarul e la ora opt la hotel, ne duce si ne aduce de la Vatican cu 18 euro de persoana. Reznoabil, avand in vedere ca e duminica seara, iar maine e luni.
D-na Rosca nu a fost in stare sa intrebe de un “private bus”, ci numai de “bus”. Explicati-mi si mie, ce ghid e asta?
P.S.: Ma credeti ca vreau sa fac un dus la mine in cada si sa dorm la mine pe canapeaua mea, in fata televizorului meu?
Florenta. Nu m-a impresionat foarte mult, in parte pentru ca e duminica si toate bisericile sunt inchise, deci nu am putut vedea Domul, dar si din cauza vesncei organizari.
Mihaela Rosca nu s-a putut uita in ghidul verde Michelin pe care-l tot flutura sa vada daca obiectivele pe are le aveam in plan sunt deschise. Ca atare, stai si te uita pe dinafara. Nu ca n-as fi vazut suficiente biserici, dar am platit bani ca sa vin sa le vad.
Ghida ne-a plimbat pe la toate obiectivele, ca mai apoi sa ne hotaram pe care sa le vedem. Noi ne-am hotarat sa mergem la Uffizi, unde sunt expuse picturi de Michelangelo, Rafael, etc. Am stat la coada 2 (doua) ore ca sa ne plimabam 25 (douazeci si cinci) de minute pe acolo. Autocarul pleca. FUCK!
Am plecat inspre Roma la ora 3, desi in program scria ca se pleaca in jurul orei patru dupa-amiaza. Chiar ne miram, ajungeam foarte devreme la Roma, aveam timp si de dus, si de bere, si de mancare, si de bloggareala.
Sa vedeti chestie: Sediul administrateie hotelului Fiano, de unde scriu acum, are sediul in Roma. Hotelul este la 45 de kilometri de Roma.
Maine autocarul are prevazuta prin lege o pauza de 24 de ore. De la hotelul asta se poate ajunge in Roma cu rata, mai apoi cu trenul si dupa aceea cu metroul. In grup sunt si persoane de 84 de ani. Cum coordonezi tu, ghid care n-a fost in stare sa-si adune oamenii la Pisa, 40 de persoane cu trei mjloace de transport?
Zece persoane au refuzat sa intre in hotel pentru a se caza (da, ma numar si eu printre ele!!). Ghida s-a tot agitat, cei de la agentie nu-i raspundeau la telefoane (?!) si nu a fost in sare sa stea de vorba cu receptionera sa sa faca rost de un autocar de 40 de persoane.
Ca atare, am luat problema in mana si m-am dus la receptie sa vorbesc sa vedem daca se poate face rost (la ora 10:30, noaptea) de un autocar de 40 de persoane. Evident, s-a putut. Autocarul e la ora opt la hotel, ne duce si ne aduce de la Vatican cu 18 euro de persoana. Reznoabil, avand in vedere ca e duminica seara, iar maine e luni.
D-na Rosca nu a fost in stare sa intrebe de un “private bus”, ci numai de “bus”. Explicati-mi si mie, ce ghid e asta?
P.S.: Ma credeti ca vreau sa fac un dus la mine in cada si sa dorm la mine pe canapeaua mea, in fata televizorului meu?
2 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a V-a
Ziua de astazi a fost cea mai palpitanta dintre toate.
Am plecat din Loano, o statiune foarte saracacioasa de pe Riviera Ligurica, unde hotelul nu avea nici macar aer conditionat. A fost o noapte horror, dar trecem peste. La micul dejun, traditionalele croissante si cafele. Plus un cutit nespalat.
Rinita mea, pe care nu o stiam atat de acuta, m-a lovit in pifometru fix cand nu trebuia. In fine.
Monaco. C’est superb. C’est magnefique.
Ii inteleg pe ce care merg acolo. Statul nu e foarte bogat in monumente culturale, dar arhitectura face toti banii. Povestile alea cu preturile din Monte Carlo sunt doar niste mituri. Apa minerala e mai ieftina ca in Verona sau Venetia. La imobiliare, in schimb, nu am avut timp (a se citi “curaj”) sa ma uit.
Pentru ca soferii sunt idioti, pentru ca Mihaela Rosca – tipa care ne este ghid – nu are nci cea mai mica aplecare spre meseria asta si pentru ca ii lipseste cu desavarsire spiritul organizatoric, nu am apucat sa vad Gradinile Exotice, desi erau in program. Deci trebuie sa ma intorc si la Monaco. Bine, nu ma supar, da’… Era in program, ce mama dracu’!
Cat despre Muzeul Oceanogafic, iti trebuie o zi numai pentru el. Chiar ca trebuie sa ma intorc. Trebuie.
Still puttin’ on the Ritz.
Pisa. Soferii sunt tembeli. Turnul se vedea in stanga, iar ei, in loc sa o ia in respectiva directie, merg, si merg, si merg, si mai fac si la dreapta. Nu am apucat sa urc in turn, nici sa intru in Baptisteriu, si nici in Dom. Ca atare, am ajuns acolo doar ca sa cumpar niste magneti de frigider si niste ghiduri turistice, unul cu Italia si altul cu Turnul din Pisa.
Sa detaliez povestea cu ghida si soferii.
Mihaela Rosca nu e nici fraiera, nici proasta (a terminat Teologia). E extrem de timorata.
Cineva din grup, avand probleme mari cu stomacul, a avut nevoie la toaleta (de asta e nasol cu autocarul, mananci si faci pishu pe unde apuci). Ca atare, altcineva din grup s-a dus sa le ceara soferilor sa opreasca. Replica lor a fost, citez:”Oprirea e in program?”
M se pare inadmisibil ca soferii sa iti faca programul tie, tu fiind ghid si lider de grup. Oi fi eu defecta (ceea ce sunt), dar totusi, sunt 40 de oameni care nu prind o cina platita, care intra in costul excursiei, pentru ca tu, de sofer ce esti, nu ai harta si nici nu ii lasi pe cei care mai stiu traseul sa te ajute. HUO!
V-am mai spus ca ghida nu poate sa lege doua fraze? Cred ca da. Devine din ce in ce mai greu, penrtu ca se presuspune ca tre’ sa si inteleg ceva din ceea ce vad. Fix asta nu se intampla. Am ajuns sa imi cumpar carti pe care sa le citesc seara la hotel. Ce va e in neregula Si se va termina urat. Credeti-ma.
P.S.: Sa nu apelati la agentia Cara Travel. Asta daca nu cumva aveti un blog unde scrieti si duceti lipsa crunta de subiecte. Sac!
Am plecat din Loano, o statiune foarte saracacioasa de pe Riviera Ligurica, unde hotelul nu avea nici macar aer conditionat. A fost o noapte horror, dar trecem peste. La micul dejun, traditionalele croissante si cafele. Plus un cutit nespalat.
Rinita mea, pe care nu o stiam atat de acuta, m-a lovit in pifometru fix cand nu trebuia. In fine.
Monaco. C’est superb. C’est magnefique.
Ii inteleg pe ce care merg acolo. Statul nu e foarte bogat in monumente culturale, dar arhitectura face toti banii. Povestile alea cu preturile din Monte Carlo sunt doar niste mituri. Apa minerala e mai ieftina ca in Verona sau Venetia. La imobiliare, in schimb, nu am avut timp (a se citi “curaj”) sa ma uit.
Pentru ca soferii sunt idioti, pentru ca Mihaela Rosca – tipa care ne este ghid – nu are nci cea mai mica aplecare spre meseria asta si pentru ca ii lipseste cu desavarsire spiritul organizatoric, nu am apucat sa vad Gradinile Exotice, desi erau in program. Deci trebuie sa ma intorc si la Monaco. Bine, nu ma supar, da’… Era in program, ce mama dracu’!
Cat despre Muzeul Oceanogafic, iti trebuie o zi numai pentru el. Chiar ca trebuie sa ma intorc. Trebuie.
Still puttin’ on the Ritz.
Pisa. Soferii sunt tembeli. Turnul se vedea in stanga, iar ei, in loc sa o ia in respectiva directie, merg, si merg, si merg, si mai fac si la dreapta. Nu am apucat sa urc in turn, nici sa intru in Baptisteriu, si nici in Dom. Ca atare, am ajuns acolo doar ca sa cumpar niste magneti de frigider si niste ghiduri turistice, unul cu Italia si altul cu Turnul din Pisa.
Sa detaliez povestea cu ghida si soferii.
Mihaela Rosca nu e nici fraiera, nici proasta (a terminat Teologia). E extrem de timorata.
Cineva din grup, avand probleme mari cu stomacul, a avut nevoie la toaleta (de asta e nasol cu autocarul, mananci si faci pishu pe unde apuci). Ca atare, altcineva din grup s-a dus sa le ceara soferilor sa opreasca. Replica lor a fost, citez:”Oprirea e in program?”
M se pare inadmisibil ca soferii sa iti faca programul tie, tu fiind ghid si lider de grup. Oi fi eu defecta (ceea ce sunt), dar totusi, sunt 40 de oameni care nu prind o cina platita, care intra in costul excursiei, pentru ca tu, de sofer ce esti, nu ai harta si nici nu ii lasi pe cei care mai stiu traseul sa te ajute. HUO!
V-am mai spus ca ghida nu poate sa lege doua fraze? Cred ca da. Devine din ce in ce mai greu, penrtu ca se presuspune ca tre’ sa si inteleg ceva din ceea ce vad. Fix asta nu se intampla. Am ajuns sa imi cumpar carti pe care sa le citesc seara la hotel. Ce va e in neregula Si se va termina urat. Credeti-ma.
P.S.: Sa nu apelati la agentia Cara Travel. Asta daca nu cumva aveti un blog unde scrieti si duceti lipsa crunta de subiecte. Sac!
1 august 2008
Jurnal de calatorie - partea a IV-a
Iarasi nu mi-am luat manuscrisul la mine, asa ca va redau din memorie intamplarile zilei de astazi.
Micul–dejun – ca de obicei la italieni; croissantul, cafeaua si atat. Cafeau – oribila. Nici macar Lavazza, ce sa mai zic de illy...
Am plecat inspre Milano.
Orasul asta e superb. E magnific. Domul iti taie respiratia. Aleea pentru pitzipoance are si ea o arhitectura deosebita. Trebuie sa ma intorc si aici. Nu imi place sa ma intorc, mi se pare ca involuez (asta e principiul), dar sunt cateva locuri unde TREBUIE sa ma intorc: Bucovina, Viena. Si adaugam pe lista Milano.
In dom am intrat cat sa fac cateva poze. Nu am apucat sa urcam in turn, pentru ca ne-am pierdut de ghida. A intrat prima si dusa a fost. No comment.
Mai apoi, Torino. E un oras ORIBIL. E jegos, e pustiu.
Am mers la Domul din Torino, acolo unde a fost expus Giulgiul lui Iisus. Biserica era frumoasa, iar Giulgiul nu va fi expus decat in 2025, an jubiliar. Oha.
Acum am ajuns intr-o lcalitate pe langa San Remo, Loano, pe Riviera Ligurica.
In camera nu avem aer conditionat si, ca atare, facem un pic de sauna. Deja imi vine sa lesin.
Dar, daca ies din hotel, vad marea. Si e prima oara pe anul asta cand o vad.
UPDATE: Prima plimbare pe malul marii de anul asta. Acum sufar si mai tare; nu cred ca mai ajung. Marea e atat de calda si mi-a parut atat de rau ca nu mi-am pus costumul de baie pe mine inainte sa plec…
VREAU LA MARE!!!!!
Micul–dejun – ca de obicei la italieni; croissantul, cafeaua si atat. Cafeau – oribila. Nici macar Lavazza, ce sa mai zic de illy...
Am plecat inspre Milano.
Orasul asta e superb. E magnific. Domul iti taie respiratia. Aleea pentru pitzipoance are si ea o arhitectura deosebita. Trebuie sa ma intorc si aici. Nu imi place sa ma intorc, mi se pare ca involuez (asta e principiul), dar sunt cateva locuri unde TREBUIE sa ma intorc: Bucovina, Viena. Si adaugam pe lista Milano.
In dom am intrat cat sa fac cateva poze. Nu am apucat sa urcam in turn, pentru ca ne-am pierdut de ghida. A intrat prima si dusa a fost. No comment.
Mai apoi, Torino. E un oras ORIBIL. E jegos, e pustiu.
Am mers la Domul din Torino, acolo unde a fost expus Giulgiul lui Iisus. Biserica era frumoasa, iar Giulgiul nu va fi expus decat in 2025, an jubiliar. Oha.
Acum am ajuns intr-o lcalitate pe langa San Remo, Loano, pe Riviera Ligurica.
In camera nu avem aer conditionat si, ca atare, facem un pic de sauna. Deja imi vine sa lesin.
Dar, daca ies din hotel, vad marea. Si e prima oara pe anul asta cand o vad.
UPDATE: Prima plimbare pe malul marii de anul asta. Acum sufar si mai tare; nu cred ca mai ajung. Marea e atat de calda si mi-a parut atat de rau ca nu mi-am pus costumul de baie pe mine inainte sa plec…
VREAU LA MARE!!!!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
