19 mai 2009

Back in time

Jur că nu ştiu de ce fac asta...

Poate ar trebui să renunţ la sentimentalismele astea şi să mă întorc cu picioarele pe pământ.

Mă urmăreşte ceva de vreo câteva luni. Heh, poate m-ajunge!

4 martie 2009

Ta-daaaa!

Ziceam zilele recute că cele mai eficiente hotărâri se iau pe tăcute. Pe cale de consecinţă, am onoarea să vă invit în noua mea casă. Bloggerul m-a disperat rău de tot azi şi cred că a veit timpul să trec la ză next levăl.
Aşa încât vă rog - pe cei care aveţi disponibilitatea să faceţi asta - să puneţi linkul ăsta nou în blogroll-ul vostru, ancasandu.wordpress.com. Vă aştept acolo!

Blogul ăsta va rămâne deschis, sunt nişte amintiri tare frumoase înşirate aici şi ar fi păcat să le scot din... mediul lor natural.

That's it! We'll move on, it's the only thing left to do.

3 martie 2009

Sooooomn

Din când în când, sunt dimineţi când mă uit strâmb la ceas. Şi mi se pare că e cu mult mai târziu, şi sar din pat de parcă aş avea un arc în fund.
De obicei, aceste minunate dimineţi se petrec după nişte nopţi cu maxim 4 ore de somn. În cazul de faţă, după trei nopţi.
Adică sunt zombie. Mi-e greu şi să mă uit la tastatură. Tastatul e rezolvat de reflexele condiţionate. Dar ţinutul capului drept pe umeri e o altă mare problemă. Pe cuvântul meu, parcă aş fi băut patru zile încontinuu, aşa mă simt. Sau mi se trage de la faptul că aseară, deşi îmi cădeau ochii în gură, am stat până la două juma' să mă uit la friends (extrem de inteligent serial)?

În altă mare ordine de idei, ţin să precizez că nu ma înţeleg nimic (nu că ar trebui) din ce se întâmplă cu cretinii din guvern şi cu sindicatele. Mie să-mi spuneţi un singur lucru: profii fac sau nu grevă?
Io mă duc să dorm.

2 martie 2009

Aşa, deci...

Ameninţam de mult că o să vină un weekend în care o să iau o mică pauză. Uite-l că a venit şi a şi trecut.
Pentru că cele mai bune decizii se iau şi se duc imediat la îndeplinire.
Sau pentru că am avut un weekend FA-BU-LOS, cu cei mai buni prieteni ai mei. Cu oamenii aceia pe care îi văd din ce în ce mai rar (şi nu m-am prins de ce) şi cu care râd, de fiecare dată, până la spasme. Pentru că a fost weekendul în care am făcut ceva pentru mine. În care am fost egoistă şi mi-am luat persoanele la care ţin lângă mine. Şi în care am împlinit un an de fumat, dar asta e deja altă poveste.

Mi-a prins tare bine pauza asta. Deşi nu a fost tocmai intenţionată, mai degrabă timpul - sau lipsa lui - a fost cauza directă.

A propos, Happy 1 of March!, bine că a venit şi primăvara. Acum trebuie să vină vara. Hai!

27 februarie 2009

Azi nu trebuia să mor

O trecere de pietoni. Dacă ţineţi neapărat, cea de la Foişor, dintre staţia de troleu şi spital. Verde de 30 de secunde. Mă uit în stânga, nu venea nimic. Merg doi metri şi mă trezesc cu o chestie argintie trecând la câţiva centimetri (şi nu exagerez) de picioarele mele. O săgeată. Când m-am dezmeticit, era deja departe. Un logan van, cred.

O jumătate de oră după mi-au tremurat picioarele. Cretinii ăştia sunt absolut inconştienţi. Băi, era verde de 30 de secunde! Cum picioru' mesei treci pe roşu, când ştii că poţi să omori nişte oameni (chiar şi de inimă, un sfert de oră mai târziu)????


S-a dat ceva cu Libertatea astăzi? Întreb pentru că mai multă lume ca de obicei cumpărase ziarul, dar citea un supliment sau ceva asemănător mascat cu ziarul. Chicotind, nu altfel. Cei mai tineri de fapt, că cei mai în vârstă aveau mima aia de filisofi pătrunşi de profunzime.
Deci, s-a dat ceva sau nu? Că eu nu m-am obosit să dau banii pe prostia aia.

26 februarie 2009

Haven't met that many happy people in my life

Kings of Leon. Sau o descoperire mai veche, lăsată în folderul cu muzică şi regăsită acum, când cineva m-a întrebat de Sex on Fire.
Singurele versuri pe care mi le-am pus vreodată la status (ce ţi-e şi cu messengerul ăsta) au fost din Depeche Mode. "It's my desire/To give myself to you/Sometimes". Erau esenţa, erau totul, erau ceea ce puteam spune eu în trei bloguri şi patru cărţi.
Apoi a apărut Carla Bruni şi "La derniere minute". Nişte alte versuri care, într-o anumită perioadă, au fost la fel de sintetice precum au fost şi Depeche.

Sâmbătă, m-a întrebat cineva de Kings of Leon. Şi mi-am adus aminte de ei. Şi am reascultat Sex On Fire. Şi Manhattan. Şi Closer. Şi am avut o revelaţie. Una mare rău de tot.

###

O altă melodie are mă chinuie de foarte multă vreme (şi cred că am mai scris de ea) este "Time alone" a lui Josh Martinez. Orchestraţie de nota 20 şi o voce superbă. Albumul pe care a fost lansată se numeşte "Midriff Music" şi a fost lansat în 2004.
Şi e unul din puţinele albume pe care nu l-am găsit. Pe care vreau să-l ascult de un milion de ori, pentru că ştiu că mi-ar plăcea până la lună şi înapoi. Intră în categoria revelaţiilor de tip "Rodrigo y Gabriela" (să nu mă bateţi, dar îi ascult de un an). Bine, sunt genuri cu totul diferite, dar uite ce poate să facă o minte de om...

P.S.: Titlul o să-l înţelegeţi după ce ascultaţi melodia.

P.P.S.: Antena 3 nu mai difuzează Jay Leno Show. Urât, foarte urât. Şi dureros. Ghici ce?! Acolo i-am văzut pentru prima oară pe Rodrigo y Gabriela.

25 februarie 2009

Să-mi trăiască wirelessu'!

Dacă idioţii ăştia de la departamentul suport n-ar fi atât de idioţi, aş fi rezolvat mai devreme. Chiar, cum dracu' să închizi toate telefoanele mobile, iar la fix să nu răspunzi???? Asta întâmplându-se luni seara.
Dar deja nu mai contează, totul e ok. Sau mai pe româneşte, acum pot să stau călare pe net de pe leptoapă din orice colţ al casei. Yeeeeeeeei!

Azi nu prea am timp, aşa că vă zic s-aveţi o zi frumoasă. Şi mulţumesc pentru sugestile de mâncare a plăcintei :)

24 februarie 2009

Plăcinta de la McDonald's

Din când în când, mă apucă o mare poftă de McDonald's. De menţionat că aş mânca non-stop de acolo, dar excesele nu-s bune, etc.
De duminică aveam eu nişte gânduri, m-a deturnat tătâne-mio cu un restaurant mişto şi relaxat prin Herăstrău, dar aseară eram mult prea înfometată şi era mult prea târziu ca să mai ţină figura.

Recent, mi-am descoperit o mare pasiune pentru plăcintele de la mec. Sunt bune, sunt crocante, sunt tentant de nesănătoase. O singură mare problemă au: umplutura.

Dacă vreodată veţi intra în vreun mec... Dar mai bine să nu descriu scena.

Aşa, deci, aseară stăteam la birou, încercând să-mi mănânc plăcinta. Încercând, pentru că la a treia muşcătură, umplutura era în trei şerveţele, pe mâinile mele şi pe birou. Pe cuvântul meu, dacă m-ar fi văzut maică-ma, avea tot dreptul să spună că am iarăşi trei ani. Marele meu noroc era că se răcise bine. Altfel, Dumnezeu cu mila...

Una din marile mele dileme privitoare la filosofia vieţii este cum dracului se mănâncă blestemata aia de plăcintă. Că niciodată nu am înţeles; după cum se poate observa, tot nu înţeleg, iar şanse prea mari şi prea curând nu sunt.

23 februarie 2009

So fuckin' strange

Cred că am mai zis de un milion de ori chestia asta, dar simt nevoia să o repet. Mă pup în oglindă pentru că mi-am făcut blogul ăsta. Am avut onoarea de a cunoaşte nişte oameni minunaţi, alături de care mă simt bestial de fiecare dată când mă întâlnesc cu ei. Am mai cunoscut nişte oameni cu care îmi face bine să stau de vorbe aici. În principiu, nici nu prea trebuie să ştie cine sunt... Oricum ar fi, nu dau nume, nu e parte din politica blogului.

Recunosc, mi s-a părut, în primă înstanţă, foarte straniu să mă întâlnesc cu cei care mă citesc de o bună perioadă de timp. Pentru că, oricât nu mi-ar fi plăcut mie ideea, mă cunoşteau prea bine pe mine, ştiau cam care sunt reacţiile mele şi lucrurile care îmi plac.
Mi se pare la fel de straniu, dacă nu chiar şi mai şi, să stau de vorbă pe aici cu diverşi oameni cu diverse nick-uri şi să am surpriza să mă cunoască, să mă anticipeze.

Tocmai de asta încep să ajung şi eu la concluzia maică-mii cum că nick-urile nu sunt sănătoase. Eu nu mă ascund, nu m-am ascuns niciodată, mi-e greu să cred că o voi face vreodată. Nu mai vreau nici de la cei cu care stau de vorbă să se dea pe după vişin, că zău dacă are vreun rost. Şi zău dacă mai îmi face plăcere să stau de vorbă cu fantome.

22 februarie 2009

Atît

Nu simt nevoia de mai multe cuvinte. Doar uitaţi-vă la asta.

Mii de scuze că nu pot să pun filmuleţul, dar al meu nu mai vreau copy şi paste.

Fuck you, Blogger!
Şi da, am ceva probleme acum. Vreau să am timp să mă mut la Wordpress.

21 februarie 2009

Din nou, despre o carte

Ultima carte pe care am terminat-o se numeşte "Portocalele nu sunt singurele fructe" şi este romanul de debut al lui Jeanette Winterson, roman ce are o puternică notă autobiografică.
Pe scurt, e povestea unei tipe crescută într-o comunitate de protestanţi. Descoperă că este lesbiană, biserica încearcă exorcizarea ei - toţi cei din jurul ei convinşi fiind că este opera diavolului - , nu reuşeşte şi, în cele din urmă ea pleacă din orăşelul în care crescuse.

E genul acela de carte care te face să deschizi ochii. Nu te dă pe spate, nu e vreo mare operă de artă în sine, dar... te face să te uiţi de două ori la cei pe lângă care treci pe stradă.

Eroina se raportează la mama ei - habotnică. Absolut tot ce se întâmplă, toate deciziile ei sunt urmări ale faptelor şi reacţilor mamei ei, care pare să nu-i acorde nici cea mai mică importanţă. Pe parcurs, ea află că este de fapt adoptată şi crescută special pentru a urma o carieră de misionar în Africa - una dintre cele mai dureroase descoperiri pe care le face despre sine.
Creşte, realizează că este atrasă de femei - "o pasiune nenaturală", după cum o numeşte mama ei -, moment în care toţi cei din respectiva comunitate de puritani încearcă să o aducă pe calea cea dreaptă.
Ea începe totuşi să realizeze că nu are cum să scape de acolo şi, după o altă încercare de exorcizare - de data aceasta nereuşită - a bisericii, va fi dată afară din casă de ătre propria ei mamă şi va fi nevoită să se descurce pe cont propriu.

Cît de mult contează să ai curajul să îţi asumi ceea ce (nu) crezi! Cât contează să ai tăria morală de a putea face un pas numai pentru tine, când tu eşti obişnuit să faci totul pentru altcineva - pentru biserică, pentru Dumnezeu.
Pînă la urmă, credinţa este manipulare. Numai manipulare. Cine a fost la Vatican şi a văzut despre ce e vorba în propoziţie, ştie că e vorba strict despre puterea asupra minţii unor oameni. Puterea de a-i face să creadă în adevărul absolut.

Profesorul meu de religie spunea că nu ne poate obliga să credem, că asta poate veni doar de la noi.
Şi pentru asta l-am admirat mereu.

20 februarie 2009

Ce-i cu rahatul ăsta?!

Azi, în câmpul muncii patriotice. La un moment dat, mă uit pe geam. Şi nu pot să descriu foarte exact gradul de viscolo -ninsoare ce mi se arăta.
Când să mă întorc acasă, fac o oră, o oră şi ceva pe drum.

Deja nu mai pot. E aproape sfârşitul lui februarie. Săptămâna trecută deja apăruseră ghioceii. La începutul lui februarie, eu am ieşit în trocou afară şi nu mi-a fost frig. Nu mai suport, la naiba cu iarna asta, să vina varaaaaaaaaaaaaa!


Băi, câtă prostie e pe lumea asta. Am mai constat asta de un milion de ori, ştiu, dar nu mă pot obişnui cu ideea că unii oameni pot avea atâta prostie într-un creier atît de mic. Nu o să mă apuc să expun situaţia, că-i mult de scris şi mi-e tare lene, dar vă spun că am rămas spiciles. Bleah!

S-aveţi un weekend frumos!

19 februarie 2009

Goddamnit!

Este nouă, eu mă chinui cu ceva traduceri latineşti, mă sună maică-mea, ai văzut ce e afară??

Mda. Ştiam că afară mai e un pic şi vine Crăciunul. Dar zău! E aproape sfârşitul lui februarie şi ninge de parcă ar fi decembrie, maxim ianuarie.
Azi trebuie să ies din casă, spre fericirile mele toate. Că suntem tineri şi putem, la dracu'!
Iar acum o să fac trei ani pînă unde trebuie să ajung, diseară, până acasă, o să mor de somn.

Şi eu, care nu înţelegeam de ce îmi tot spunea tătâne-mio ba că în Timişoara ninge de rupe, ba că între Timişoara şi Arad a venit Crăciunul.

Nu. Nu-mi place iarna. Cu excepţia zilei de 16 februarie, desigur. :) Hai, primăvară...!

18 februarie 2009

Nimic

De câteva nu mai folosesc compuerul meu, râshnitza pe care o iubesc de nu mai pot. În memorie aveam toată muzica pe care o ascult eu acum.
Şi ca atare, de când nu am mai avut acces la Winamp-ul meu cel de toate zilele, mă simt extrem de debusolată, de dezorientată, de parcă cineva m-ar fi lăsat fără porţia de oxigen. E oribil.

Mă comport ciudat, nu mai am echilibrul ăla cu care eram obişnuită la mine...

17 februarie 2009

Mulţumesc

M-a sunat o grămadă de lume şi am primit foarte multe lucruri extrem de frumoase. Începând cu un tablou cu de dedicaţia "te iubesc băh", which is actually priceless, şi terminând cu dicuţia edificatoare avută cu un prieten foarte bun încă de sâmbătă.

Mă gândeam la bieţii oameni care nu mă mai cunosc... Vor să fie mereu lângă mine, crezând ca am nevoie disperată de ei şi se miră când constată - destul de dureros - că nu e aşa.


Posibil să iau o pauză. Mă gândesc deja foarte serios, având în vedere că nu mai am nici un fel de spor. Sau măcar să nu mai scriu în weekenduri, şi tot ar fi ceva. Oooof, decâte ori am spus asta...

LE: Citire de la Analytics, mă scuzaţi că nu m-am putut abţine.
"bill kaulitz mai e virgin"
"poze bill kaulitz gol"

Nu-mi mai trece două săptămâni.... BLEAH!

16 februarie 2009

Et ça c'est moi!

Dacă toată lumea din jurul meu ar fi fost normală, eu acum puteam să mă trezesc la două, să mai stau o oră şi să mă culc la loc, că mi-ar fi fost mult prea somn să stau în picioare. Dar, ce să vezi!, e o lume nebună, aşa încât azi muncesc cît pentru toată săptămâna, vorba aia, dă-o dracului, suntem tineri.

De când mă ştiu, mi-am dorit ca de ziua mea să fac o petrecere undeva pe maulul mării, la un beach bar, cu muzică de toate felurile, pentru toţi cei care se pot numi prietenii mei şi care sunt atât de diferiţi între ei, încât mi-e şi frică să-i aduc pe toţi la un loc. De data asta aş avea curaj, ar fi cald, ar bate briza şi nu ne-am omorî cu aparenţele.
Ninge.

Îmi place să cred că sunt ca vinul, cu cît mai "veche", cu atât mai "aromată". Am crescut mult anul ăsta, cît alţii în zece. Şi, unul din cele mai importante lucruri, v-am cunoscut pe voi. Dintre "voi" făcând parte tot felul de personaje foarte simpatice. Vă ştiţi, nu-i nevoie să mai scriu. Am descoperit tot soiul de lucruri la care nu m-aş fi gândit în veci şi nişte oameni de la care nu m-aş fi aşteptat decît să dea close paginii ăsetia şi să treacă mai departe. Nu a fost aşa. Şi mă bucur. Mulţumesc!

Mai presus de toate, ăsta va rămâne anul în care am cunoscut cei mai mulţi prieteni. Mi se pare cel mai important.

Pagină nouă, aliniat nou.
Şi de la capăt.

Carla Bruni - Ma Jeunesse/Comme Si De Rien N'Etait [2008]

15 februarie 2009

Pam-pam!

Mi-e lene şi mi-e somn şi n-am chef de socializat azi. Chestie care mi se întâmplă foarte rar, dar se întâmplă. Şi mai am şi treabă prin casă.

Deci luăm o mică pauză azi.

Mâine, în mod normal, ar trebui să mă comport ok, dat fiind că trebuie să mă sărbătoresc. Ce bine a fost anu' trecut!...

14 februarie 2009

As simple as that

It's so long since I haven't written in English. You know, sometimes I feel like I need to express myself in some other language. Maybe it's the routine, maybe it's my bored ego that speaks right now.
I speak in English all the time, wherever I go, even at my Spanish classes, because I have a Serbian colleague and we talk to each other in English!

In order to explain a bit my today's intentions, I have to say that I originally intended to write a post about how decided I am, whatever would be what I wanted to do. But, honestly, it's very difficult to write such a post without having objections from my friends. Because everybody would think that I especially thought of him/her when I wrote that piece of article. You see, men are pretty difficult, notably when they are some... children.

But I get very angry with me because of them. I don't know how to react politically correct. I react how I feel, I'm very spontaneous and I say it as I think it. Without filtering my words, in most of the cases.
You know, I don't want to hurt anybody. I'm so very peaceful (if this would be a Miss Universe contest...), but sometimes - most of the times - this does not work. I've been in so many situations in which I had to be the most direct person in the world, that now it would be a blasphemy of mine to say that subtleties always work.


If I want to see you, I'll see you. If I want to catch you, I'll catch you. If I want to punish you, I'll do it. If I want to hate you, I'll think twice. But if I wanna fuck you, then I'll just fuck you!

Suzanne Vega - Caramel/Nine Objects Of Desire [1996]

13 februarie 2009

Aham

Ieri, nicăieri altundeva decât în 69, cu Teo, stând de vorbe despre, printre altele, cum să te laşi de fumat. Stăteam lângă o tanti pe care se vedea lipsa de ocupaţie. Şi ghiciţi ce face?... Se bagă în discuţie şi-mi recomandă plasturii Nicorette. Că nuştiucine al lu' nuştiucare aşa s-a lăsat. Şi că sunt buni. Şi că să încerc. Şi că fumatul e naşpa.

Nu ştiu dacă am mai scris despre asta, dar urăsc cu patimă oamenii care se bagă în vorbă. Fără ca cineva să îi fi băgat în seamă, fără ca cineva să le fi cerut părerea.
Mai sunt cei care îşi bagă nasul în hârtiile tale. Făceam azi o cerere şi vine cineva şi se uită peste umărul meu, să vadă ce scriam eu acolo. Noroc că am un scris indescifrabil şi s-a lăsat după ce a citit "cerere".
Mă mai apucă, din când în când, întinsul tutoror hârtiilor pe unde apuc. Şi mereu se găseşte unu' fără treabă să citească el hârtiile. AAAAAAAAAAAAAAAA!
Despre cititul în telefon îmi aduc aminte sigur că am scris. Despre cititul în monitor la fel.
Dar eu nu mă pot abţine să mă enervez când îi văd că nu se lasă de sportul ăsta.

Pe bune, cât de greu să fie să te abţii? Eu merg pe princpiul că, dacă nu cer sfatul, nici nu vreau să îl primesc. Şi chiar nu mă interesează ce şi cum a făcut Icsulescu. E treaba lui, e problema lui, la fel cum e treaba mea, la fel cum e problema mea.
Acum să nu se înţeleagă că mă deranjează fenomenul pe blog. Până la urmă, ăsta e şi scopul. Însă mă dearnajează cumplit în troleu. Sau în metrou, sau în tramvai. Sau atunci când mi se dau sfaturi doar ca să se ştie respectivul acoperit, să poată să vină şi să îmi spună "Ţi-am zis eu!...". Şi să mă poată culpabiliza, că deh!, unii au minte, iar alţii n-are.

12 februarie 2009

The miracle, the joy

Am fost ieri la jogging. DA. Trasă de mânecă de un om minunat, care şi-a pus în cap să îmi arate că, după un an de fumat, nu mai sunt în stare să alerg. Deloc.
Ţin minte că făceam, acum foarte mult timp, program de forţă la ora de sport. Aveam sală mare, în care cred că se mai ţin şi acum competiţii de handbal. Şi făceam 10 ture de sală, 20 abdomene, 20 extensii şi 10 etaje de urcat pe scări. Plus jucat de handbal, unde se alerga. D-adevăratelea.

Nu aş fi crezut niciodată că, după un an de fumat neîmplinit, efectele se văd atât de tare. Usturimea gătului şi a plămânilor, senzaţia de fier ars încins pe piept. Faptul că rămâneam fără aer. Plus durerile cumplite de bilă, pe care le mai am şi acum, de la tonele de cafea şi cola băute în toţi anii ăştia.

Nu, nu mă las de ţigări, pentru că nu am găsit ceva care să substituie plăcerea fumatului. Pentru că da, fumez din plăcere.

Mă bucur tare mult că nu am febră musculară. Şi că nu mă opream pentru că nu mă mai ţineu picioarele, ci pentru că nu mă mai ţineau plămânii. Ceea ce dovedeşte că încă mai am capacitatea musculară să mai alerg.
Deşi nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată sport de performanţă. Bine, gimnastică - o lună, pentru că mi-era frică să mă urc pe bârnă. Atât.

Să vă mai zic cât de bine mă simt acum? Sau cât de bine mă simţeam aseară, deşi tuşeam ca toţi dracii?

Rodrigo y Gabriela - Mr. Tang/Live Manchester And Dublin [2004]

11 februarie 2009

Something's wrong

Săptămâna asta e una cu totul şi cu totul normală. Dar aseară am ajuns leşinată de oboseală acasă, aveam inclusiv frisoane. La ora nouă cred că visam deja frumos. M-am mai trezit acu', la 9.
În condiţiile în care eu mă culc de obicei la 2 -3 şi mă trezesc pe la 8. Ceva nu-i bine şi nu-mi dau seama ce.

În altă ordine de idei, azi am un program şi mai cretin. Că, deh, suntem tineri şi putem.

Se poate să îmi aducă cineva un pat şi o pernă? Şi ceva/cineva să îmi ţină de cald. Hai că ştiu că puteţi...
Şi luna mai, şi vară, şi prieteni. Şi să se termine o dată sesiunea asta jegoasă, că m-am plictisit eu de ea.

Amos Lee - What's Been Goin' On/Last Days At The Lodge [2007]

10 februarie 2009

Mă apucă melancoliile

Aţi văzut şi voi cum a fost vremea zilele trecute, te jurai că a venit primăvara. Cald, soare, copii în parc, veselie, tricouri şi pantofi de sport. Sau nu?
Ieri, din nu ştiu ce motiv, m-am hotărât eu că ar trebui să fie la fel de cald ca duminică. Aşa încât m-am echipat cu nişte chestii mai de primăvară, urmând ca tot să mor de cald.
Pe dracu'. Marele meu noroc a fost că a venit troleul foarte repede şi nu a trebuit să stau în staţie. Altfel, azi eram un mare sloi de gheaţă. Ok, poate sloi de gheaţă nu, dar cu nasu-n batiste tot eram.

Şi stau şi-mi aduc aminte că, acum foarte mulţi ani, aveam o geacă roşie, din ceva piele sintetică, pe care o purtam cât era iarna de lungă. Avea şi mesadă, era al naibii de călduroasă. Îmi aduc aminte că aveam mânuşi legate cu aţă. Ori îmi intra o mânuşă pe o mânecă şi dracu' o mai scotea de acolo, ori mă jena aţa aia, ori îmi pierdeam mânuşile cu tot cu aţă, ori - cel mai frecvent caz - se udau până în punctul în care storceai apa din ele.
Pe vreme aia, erau ierni. Ierni cu ger câte două săptămâni, cu zăpadă, cu de toate. Şi nu muream de frig.

Hehe... Ce vremuri.

9 februarie 2009

Strategii feminine de dat cu geanta peste picior

Am ieşit aseară cu tătâne-mio în oraş. La un restaurant tare mişto, cu mâncare bună şi chelneri care într-adevăr sunt chelneri. Taverneria la Gigi se cheamă, undeva la Piaţa Charles de Gaulles (posibil pe Uruguay, da' nu bag mâna în foc).
Dată fiind locaţia, o să găseşti multă lume cu figuri. Cum s-a întâmplat şi aseară. La masa de vis-a-vis, două tipe. Una pe la 40 de ani, dar cu operaţii estetice şi botox peste tot pe unde s-a putut, şi alta, mai tinerică, fără botox de data asta. Ah, ba nu, amândouă aveau silicoane, da în creier. E partea a doua.
Tipa operată era genul ăla foarte afectat, care stă cu buzele ţuguiate, mănâncă cu buzele ţuguiate, fumează cu botoxu' p'afară, în fine, aţi priceput voi. Şi, desigur, ţinea gentuţa - o chestie oribilă - pe mânuţa îndoită din cot la 90 de grade.
Mă duc şi io la toaletă. În timp ce mă spălam pe mâini, vine tanti asta de care v-am zis mai sus. Acu' să vă explic puţin cum stă treaba pe acolo: sunt două cabine, iar chiuveta este pe peretele perpendicular. E suficient loc să intri, fără să te dai la ăla/aia care se spală pe mâini. Şi, cu toate astea, vine tanti botox foarte hotărâtă să intre în cabina a doua. Eu nu am văzut-o (trebuia???), mă gândeam adânc la nemurirea sufletului. Şi mă trezesc la un moment dat că mă loveşte ceva - destul de tare - peste picior.
Deşi în situaţii de genul ăsta poţi foarte bine să spui ceva de genul "Îmi cer scuze!" sau "Pardon", tanti botox dădea la genţi la greu.

Urăsc femeile care dau cu geanta peste picior ca să atragă atenţia în siutaţii de genul ăsta. Mi se pare o dovadă de ţopism maxim, ca să nu zic şi ţopism şi nesimţire, ca atunci când tu eşti o tipă cu pretenţii foaaarte mari, să te pretezi la gesturi de genul ăsta.
Fetelor, învăţaţi să vă purtaţi. Sau fugiţi.

8 februarie 2009

Foarte tânăra generaţie

Vineri, sătulă să stau în casă, m-am dus să mă plimb prin cartier. Inevitabil, am trecut şi pe lângă de acum celebrul parc Moghioroş (ce-ar fi Drumul Taberei fără Udrea???).
M-am Î N G R O Z I T. Copii de şcoală primară obezi, încercând să se mişte pe role. Copii de clasa a cincea, a şasea diformi, cu oasele strâmbate de greutate, încercând să alerge. Puştoaice cu şuncile p-afara blugilor cu talii atât de joase încât li se vede fundul, care mai au pic şi crapă pe şolduri. Bunici cumpărându-le nepoţolor mult prea graşi pentru vârsta lor pufuleţi, chipsuri şi acadele.

Mi-e foarte greu să înţeleg cum se poate ajunge în punctul ăsta. Cât de mult poţi să mănânci să ajungi diform. E adevărat, de când mă ştiu am fost slabă dungă, aşa e gena, din fericire continui să fiu aşa, 50 de kilograme la 1,70 mi se pare ok. Şi nu, niciodată nu mi-a plăcut să mănânc mult. Nu am ţinut cure, am mâncat CE am vrut CÂND am vrut, fără să fac vreun sport anume; plimbatul de nebună în ritm alert (maică-mea nu se poate ţine după mine) e singura activitate sportivă pe care o practic constant. Şi înotul, la mare, dar e atât de rar, că nu pune.
Ai mei m-au dus şi la Mcdonald's, m-au lăsat să beau cola şi ness de foarte mică, ştiam cum arată şi chipsurile, şi floricelele. Şi totuşi niciodată nu am fost cât casa.

E vorba de copilul tău. Ştii că e predispus la îngrăşare. Tu te chinui să slăbeşti din adolescenţă. Nu vrei şi pentru el acelaşi lucru. Şi totuşi îl îndopi şi cu mâncare de la McDonald's, şi cu Chupa-Chups, şi cu chpsuri, şi cu floricele, şi cu Coca-Cola, fără ca măcar să-l vezi cât s-a făcut. E mai simplu aşa, ştiu, n-ai timp. E vorba despre copilul tău, nici măcar despre tine.

Şi când mă gândesc că la noi nu e nici măcar pe sfert din ce e la americani, mă trec nişte fiori cam reci. Pentru că aceşti copii nu vor arăta niciodată ca nişte oameni normali, cu picioare şi umeri drepţi, cu un pic de talie, cu trasăturile feţei aşa cum le-a lăsat natura. Niciodată nu vor putea să se mişte corect. Niciodată nu face sport. Niciodată nu vor putea dansa normal, într-o discotecă...
De ce să nu fim un pic atenţi la aspectul ăsta? Nimeni nu zice că trebuie să fim toţi nişte Carmen Brumă, dar se poate încerca. E nevoie de efort, e nevoie de voinţă. Hai să nu-i facem să nu mai aibă loc în troleu unii de alţii, că-i păcat.

Depeche Mode - Suffer Well/Playing the Angel [2005]

7 februarie 2009

Hable con ella

Îmi pare tare rău că la a 300 postare nu sunt în stare de mai mult. Tocmai am văzut Hable con ella, în regia lui Almodovar. E un film dur, despre cum să ai grijă de cei dragi. Provoacă. Nu judecă, doar provoacă.
Nu sunt în stare să-l povestesc. Vă spun doar că, dacă vă place cultura spaniolă, o să vă placă şi acest film. Iar dacă nu vă place cultura asta, atunci să ştiţi că filmul ridică nişte mari întrebări. Dacă să-i laşi sau nu să moară.

După ce l-am văzut, era să iau trei stâlpi în bot. Nu ştiu dacă e de la mine sau de la film, cert e că e.

trei steluţe verzi

V-am promis de mult că o să vă povestesc de animalii mei. Un motan şi un câine. Piţu şi Chester. Piţu - birmanez cu şosete, guler şi pete albe pe bot. Face 7 ani.
Chester - corcitură de lup cu husky. Sau un lup cu ochi albaştrii. Şi limpezi. Şi sinceri. Pe el nu l-am vrut. M-am îndrăgostit iremediabil în prima dimineaţă, când m-am trezit pentru că mă lingea ceva pe faţă. Am văzut doi ochi albaştrii... Ca să înţelegeţi, măgarul stătea în pat, călare peste mine. A ros inclusiv cablul de la antenă. Băgat în priză fiind. A mâncat globuri de sticlă. Şi telefoane mobile. Şi încă trăieşte.

Penru că motanul a prins şi ere nedigitalizate, iar scanner-ul meu nu merge, vă pun doar o poză de-a lui Chester.


Lila Downs - Yo Ya Me Voy/La Cantina [2006]

6 februarie 2009

99 despre mine

Tocmai când mă gândeam că pe mine nu mă bagă nimeni în seamă, s-a gândit Usturoa să vireze o leapşă. Pe sistemul "ai grijă ce îţi doreşti, că se poate îndeplini", m-am făcut cu una. Şi ce leapsă!...
99 (nouăzeci şi nouă) de lucruri despre mine. V-am zis că e grea...!

1. Marea mea pasiune e muzica.
2. Deşi a ajuns să îmi fie peste mână să mai scriu despre asta.
3. Am o vagă bănuială cum că maică-mea m-a făcut cu pixu'n mână,
4. cu căştile în urechi
5. şi cu ceaşca de cafea în faţă.
6. Nu vreau să se ştie câţi ani am
7. sau cu ce mă ocup zilnic
8. pentru că s-ar duce tot farmecul.
9. Asta nu înseamnă că nu v-aţi dat seama deja
10. sau că nu ştiţi - cei mai avizaţi.
11. Înainte să îmi fac blog, îi uram foarte rău pe bloggeri,
12. pentru că mi se păreau nişte haivaivişti.
13. Mi-am făcut blog
14. şi am început să scriu non-stop.
15. Scriu într-un soi de eliberare,
16. ca şi cum asta ar fi ultima mea redută.
17. Îmi vine să mă pup în oglindă că m-am apucat de nebunia asta,
18. pentru că am cunoscut lume foarte mişto,
19. inclusiv nişte personaje (deja) care au ajuns să îmi fie prieteni.
20. Citesc bloguri de foarte multă vreme.
21. Culmea e că le citesc cam pe aceleaşi,
22. deşi am avut ocazia să mai văd alte zeci în decursul carierei mele de câteva luni.
23. Ca atare, sunt destul de constantă
24. şi foarte loială.
25. Încă mai cred în prietenie
26. şi în faptul că gesturile frumoase trebuie răsplătite la fel de frumos.
27. Consider că m-am dat suficient cu capul de pereţi viaţa asta
28. ca să mai merite să am remuşcări faţă de ceva.
29. De fapt, cred că ăsta e marele meu defect -
30. faptul că mă doare în fund - la figurat.
31. Sunt şi teribil de dezordonată,
32. deşi reuşesc să îmi ţin toate hârtiile într-un singur loc.
33. Mă mir cum nu mi-au căzut degetele
34. la câte sms-uri dau şi la cât tastez.
35. Îmi place să cred că am moştenit ceva genă de inginer de la ai mei,
36. deşi nu am nici cea mai mică tangenţă cu matematica.
37. Chimia, fizica şi biologia mi se par cele mai mişto chestii pe care poţi să le înveţi,
38. ignorând limbile stăine.
39. Vreau să învăţ maghiară şi rusă,
40. tocma ce învăţ ceva spaniolă - nu d-aia din telenovele,
41. că aia nu e spaniolă -,
42. ci spaniola aia puternică, fermă, frumoasă.
43. Urăsc tastatura franţuzească,
44. care este absolut înfiorătoare
45. şi care e unul din cele mai bune instrumente cu care m-am torturat eu pe mine şi pe reflexele mele
46. formate pe sfânta Qwerty.
47. Îmi place esenţa
48. şi nu aparenţa.
49. Nu îmi place să mă pierd în fraze lungi şi alambicate,
50. deşi mi se întâmplă frecvent.
51. Analizez cumplit de mult
52. comportamente, reacţii, replici şi cuvinte
53. şi trebuie să recunosc că mi s-a mai întâmplat să înţeleg aiurea.
54. Sunt de-abia la al 54-lea punct,
55. şi nu mai am răbdare,
56. dar am noroc de persevenţă şi ambiţie dârze,
57. aşa că nu mă opresc.
58. Am momente în care nu mai am idei,
59. iar dacă am, nu am resursele să pun ideile în aplicare,
60. dar pe 7 decembrie - de ziua lu' Doamna Mama -
61. m-a lovit geniul
62. şi am procopsit-o pe biata femeie cu un blog.
63. Nu ştiu cât i-a plăcut,
64. ba a vrut chiar să renunţe,
65. dar a trecut peste problemele tehnice
66. şi scrie tare mişto.
67. Sar de la un subiect la altul
68. pentru că sunt nestatornică.
69. M-am plictisit de 69 ăsta,
70. mai vreau şi altceva, cum ar fi...
71. Timişoara. Sau Arad. Sau Cluj.
72. Sau orice alt oraş din vest.
73. Bucureştiul e plin de praf
74. şi de oameni răi şi urâţi
75. dar până la urmă e, încă, acasă.
74. Vreau să pot să iubesc
75. aşa cum mă iubesc prietenii mei pe mine.
76. Vreau să nu uit să citesc
77. oricât de ocupată aş fi.
78. Cărţile sunt cea mai de preţ amintire
79. de la bunicul meu.
80. Mi-a lăsat gustul pentru mirosul de cerneală proaspătă
81. şi îmi place să cred că pot să duc moştenirea asta mai departe.
82. Vreau să merg la Depeche
83. ar fi culmea să-i ratez a doua oară.
84. Cu Depeche a început totul,
85. sunt începutul şi sfârşitul
86. a ceea ce eu numesc "eu"
87. Şi încă nu l-am găsit pe Personal Jesus.
88. Sunt mândră că am reuşit să citesc "Categoriile" lui Aristotel
89. şi să mai şi vorbesc despre cartea asta 3 minute
90. în faţa unui public care ştia despre ce e vorba.
91. Beau multă cola
92. şi multă cafea
93. şi tot dorm ca valiza-n gară.
94. Mănânc foarte dezordonat
95. şi numai prostii
96. dar am un feeling
97. că n-o să mor din asta.
98. Nu-mi place frigul
99. şi mă oftic
100. că nu mi-au ajuns 99.

Aş vrea să-i văd pe APP şi pe Flavia cum cuvântă 99 de chestii despre ei. Nu mă înjuraţi de mamă, ok?
Pentru ceilalţi, după voinţă şi putere.

LE: Văd că n-are stare. Doamna Mama, fă-ne onoarea!

5 februarie 2009

Tehnologii avansate de executarea şi menţinerea ordinii

Ieri se găsise maică-mea să facă un mişto crunt de mine. Şi-mi trimite un mail în care îmi zicea despre ce să scriu, dat fiind că ştie şi ea cât de greu e să n-ai subiect în ziua respectivă (ah, ce bine e să fie maică-ta blogger). Mbun. Ea se referea strict la şifonier, asta o să fac şi eu acum, dar să ştiţi că metodele astea se pot aplica oriunde, oricum, oricât, atâta timp cât vrei să exasperezi pe cineva foarte rău.

FAZA 1. Se ia un dulap enoooooorm. Cu loc să întorci trei maşini şi să faci 5 parcări laterale (cu Tico, bineînţeles). Se umple cu toate ţoalele pe care le ai, care ţoale, în momentul de care vorbim, sunt frumos călcate, împachetate şi parfumate. Acestea trebuie să fie aşezate pe cât mai multe categorii şi categoriuţe, eventual şi puse pe culori, ca să le găseşti mai uşor.
FAZA 2. Timpul trece. Respectivele haine se scot din dulap, în scopul în care au fost create. Dar evident că se scot într-o ordine total aleatorie, astfel încât vraiştea începe. Pe majoritatea le vei găsi ori la spălat, ori la călcat, ori pe unde le-ai lăsat după ce ţi-au fost date, de preferinţă în camerele care nu prezintă nici cea mai mică urmă de şifonier.
FAZA 3. Ai nevoie ATUNCI de ACEA bluză. Şi te duci să o cauţi cam pe unde ar fi locul ei, adică în dulap. Nu e. La călcat nu e. La spălat nu e, că nu ai purtat-o de foarte multă vreme. Unde picioru' mesei e?!!!! Foarte probabilă găsirea acesteia în camerele fără nici cea mai mică legătură cu şifonierul. De asemena, tot în acest stadiu al fenomenului, hainele încep să nu mai stea împachetate în dulap. Din motive necunoscute, bineînţeles.
FAZA 4. Deja bate la ochi vraiştea de acolo. Simţi un pic de remuşcare, dar când ştii că ai de făcut ordine în ditamai dulapul, parcă îţi vine să te mai culci un pic. Ceea ce se şi întâmplă.
FAZA 5. Te-ai obişnuit cu hazardul. Ai câteva locuri unde îţi ţii hainele, însă variaţiile sunt de-a dreptul (şi de-a stângul) năucitoare. Găseşti haine nepurtate în locurile unde ar fi trebuit să nu fie nici un fel de ţoală. Cei din jur încep să ţipe. Ba nu, să urle.
FAZA 6. Maică-ta îţi trimite mail cu temă aplicată. Ar trebui să faci ordine, dar ţi-e atât de lene... Vorba unui amic, ţi-e lene şi să scoţi ţigara din pachet. De aprins e inutil să vorbim.

Nu încercaţi aşa ceva acasă.

4 februarie 2009

Probleme de etică

Trebuie să recunosc că ieri am avut un moment în care mi-a venit să scriu trei bloguri şi o carte despre cât de etic sau nu e să-ţi afişezi cărţile cititie (şi plăcute) în side bar.
Mi s-a întâmplat, de-a lungul istoriei, să renunţ la nişte lucruri până atunci definitorii doar pentru că mi s-au părut, pentru un singur moment, stupide. Sau penibile.

Dacă tot am zis că îmi plac cărţile de mor, nu mai bine le ţin pentru mine? Ştiu, o să vi se pară tipul acela de iubire egoistă, în care mama (sau iubita) îşi ţin puiul pentru ele, dorind ca nimeni altcineva să se mai joace cu el (hai că metafora asta e bună).
Acelaşi lucru mi se întâmplă cu muzica. Pur şi simplu nu mai simt nevoia să împărtăşesc. Hai, turnaţi-mi cenuşă în cap; sunt o egoistă şi jumătate. Şi?
Revenind la argumentul iniţial şi de la care plecasem cu textul, mi se pare o dovadă de ipocrizie din partea mea să stau cu cărţile pe gard, aşa, că mi-a venit mie.
Dar - dovadă că nici eu nu ştiu prea bine ce vreau - nu sunt perfect convinsă că trebuie să scot rubrica aia. Sunt conştientă că mi-a adus cititori, dar dacă aceşti cititori îmi seamănă - oricât de puţin -, sunt convinsă că şi-au pus şi ei problema sub aspectul ăsta, din care o consider eu acum.

Eu nu pot să trag de aici nici o conlcuzie.

John Butler Trio - What You Want/Sunrise Over Sea [2005]

3 februarie 2009

What should I write about?

Asta e o dilemă sănătoasă. Aş vrea să am acum câteva eseuri scrise de mână, pe nişte foi albe şi să le transcriu aici.
Nu am, aşa că stau şi mă uit ba pe geam, ba la tastatură, ba mai breau o gură de cola, stând şi meditând adânc la ce mama dracului să dezbat aici.

Faptul că mi-e somn de mai am un pic şi mor? Faptul că încă am trei milioane de chesti de făcut, şi totşi mi-e mult prea lene ca să mă gândesc să mă apuc măcar de vreuna dintre ele?
Că-casc de mi se rup fălcile?

Eu, sincer, nu ştiu ce să zic.

LE: Tocmai am aflat că, pe 9 martie, Depche lansează noul single, "Wrong", care promovează albumul "Sounds Of The Universe". Cât mai e?

2 februarie 2009

Ghiveci

După minunata săptămână ce a trecut (fără mişto), când în sfârşit am ajuns şi eu să mă văd cu oareşce lume de prin ţară, când am mai cunoscut şi alte persoane de care chiar nu aveam nici cea mai mică idee că ar putea exista, când mi s-au lămurit mie multe şi când am constatat că serile lungi pe messneger n-au fost tocmai în van... Ce ziceam? Ah, da, că după săptămâna asta foarte mişto am obosit.
M-am trezit astăzi la 11:30, în condiţiile în care am de scos câinele afară şi de hrănit motanul şi câinele mai devreme scos afară.

Primesc din ce în ce mai multe mailuri care îmi cer link exchange. Ca să lămuresc pe toată lumea, nu, nu fac link exchange. Există destul posibilităţi să pupaţi link (deşi nici nu ştiu de ce e aşa atractiv, nu am trecut niciodată pragul ăla psihologic de 100 de unici pe zi).
Culmea e că cei care vor link au acel gen de blog - ciorbă, cu de toate. Deşi ei îl numesc "blog personal", o să găseşti acolo tutoriale, oferte la componente IT, Top 40 Radio Şanţ, etc.
Măi, voi de scris din pasiune pentru scris aţi auzit? Dacă nu m-aş grăbi să scot câinele afară, aş face un studiu de caz pe tema asta, luând ca exemplu pe, să zicem, Zappy. Care ilustrează perfect ce vreau să vă arăt. Şi anume că e nevoie să scrii, nimic mai mult.

Jose Gonzalez - Killing For Love/In Our Nature [2008]

1 februarie 2009

Fumigene

Nu cred că greşesc atunci când spun că-Kent 8 sunt printre cele mai populare ţigări. Ok, recunosc, sunt şi fumabile. Nu neapărat mai fumabile decât Kenturile lungi, dar mai slabe. Şi, deci, mai sănătoase. Hahahaha!
Martorii relatează că - vezi, Doamne! - fac ca un furnal. Adică se umple încăperea de fum. Numai cu Kent 8 se reuşeşte acest efect. Fumigenele naibii!...

Şi o poză găsită din întâmplare prin computer. E de vara trecută, de când am fost prin Europa. Mai precis, din Veneţia. Nu mai ştiu însă unde în Veneţia e făcută.


Mandalay - Kissing the Day/Solace [2001]

31 ianuarie 2009

...

Mi-e lene, mi-e lene, mi-e lene, mi-e lene, mi-e lene, mi-e lene, MI-E LENEEEEEEEEEEEEE!
Nu că aş avea ceva de făcut. Mi-e doar lene. Ce, nu e suficient?!

Mă amuză bătrâneii simpatici din RATB care îţi urează sănătate şi toate cele când te ridici şi le oferi locul. "Tu eşti mai de modă veche, aşa-i?" - sublim.

V-am zis că mi-e lene?

Şi azi fără melodie. Nu ştiu de ce, de la o vreme încoace parcă nu mă mai trage să vă recomand muzici. Habar n-am ce s-a întâmplat.

P.S.: Este a milioana oară când spun, sper să fie şi ultima. Dacă vreţi să comentaţi, dar vă e lene (cunosc) să vă faceţi profil, aveţi la un moment dat o opţiune cu nume şi adersă URL. Ei, la rubrica asta completaţi numai numele şi gata, nu mai sunteţi nişte anonimi. De asemenea, rog toţi ofuscaţii să aibă grijă la ton şi atitudine. Mă uit la detalii mai mult decât aţi crede voi; încerc să nu pun etichete, dar prima impresie nu m-a înşelat niciodată până acum. Şi tare mi-e că nici de data asta nu mă trădează.

30 ianuarie 2009

Întrebare

De ce (aproape toţi) bărbaţii buni sunt cuplaţi cu cele mai urâte femei? De ce, de ce, de ce???

LE: Menţionez că am pus această întrebare după ce am văzut un cuplu în troleu. Nu mi-am dat seama că pot comite gafe în halul ăsta şi se pot face astfel de confuzii. Sunt extrem de penibilă, de acord. Asta îmi asum. Şi iartă-mă, te rog...!

Later Edit-ul nu are nici cea mai mică legătură cu seria de comentarii care urmează. Poate doar faptul că ambele m-au făcut să mă simt de rahat.

29 ianuarie 2009

Cadouri şi crâşme

Expoziţiune: bunicii mei fac 45 de ani de la căsătorie. M-a sunat bunică-mea ieri, hai vino cu noi că ieşim undeva cu fetele (fetele au în jur de 70 - 75 de ani). Pentru că la noi în familie cazurile de 45 de ani de căsnicie sunt foarte rare, trebuie sărbătorit. Aşa că am zis da.
Intriga: Următorul lucru de care mi-am dat seama a fost că nu pot să mă duc cu mâna în fund. Deci trebuia cadou. Deci ce mama dracului să iau?!
Desfăşurarea acţiunii: Plaza România. La Bamboo nu am găsit nimic, dar ştiţi ce e aia nimic? Mă tot plimbam printre rafturile alea, lumânări, pietre, albume infernal de scumpe... Am zis că nu merită. La Sara Blu' (sau cum dracu' se scrie) erau numai farfurii şi pahare. Ca să vă daţi seama, bunică-mea păstrează paharele de la botezul ei. Care pahare sunt superbe, adevărat, da'...
Nu-i aşa că întriga e înaintea desfăşurării acţiunii?
P
unctul culminant: Diverta. Am întrebat-o pe una de o carte (mereu cel mai bun cadou e o carte) pe care, evident, nu o aveau. Iar respectiva habar nu avea de ce e aia acuzativ. Şi să găseşti la raionul de cărţi pe cineva care nu ştie să vorbeşte corect... Zău! Până la urmă am găsit ceva, mie mi se pare ok, sper să li se pară şi lor ok.
Deznodământul: Am sărbătorit cumpărera cadoului la Azzuro. Adică o crâşmă din vestitul Drumul Taberei. Chiar, v-o recomand, mâncare bună, chelneri ok, preţuri acceptabile.
Ura, am luat cadou!

28 ianuarie 2009

Oh, da!

Ce mişto e să ştii că nu au trecut şase luni în van! Ce mişto e să ştii că n-ai investit degeaba într-un om (la sentimente mă refer). Începe să-mi placă.

Trecând peste această secvenţă pe care o vor înţelege maxim doi oameni, vă spun că azi m-am plimbat. Prin ploaie, cu draga de Teo, fumând şi visând la o cafea cu lapte.

Cafeaua nu s-a întâmplat, dar mâine...

Sunt udă leoarcă. Şi mă duc să mă bag în pat.

P.S.: în sfârşit, s-a terminat cu toţi idioţii!!!!

27 ianuarie 2009

Mă enervează foarte rău

  • Ploaia. Mai ales cea de acum: luni, dimineaţă, ploaie abundentă... Oribil! Îţi strică tot cheful (dacă era, o altă discuţie). Toată săptămâna, tot programul, TOT...
  • Acei deştepţi care programează şedinţele de proiect la nişte ore la care nu ai cum să ajungi. Deşi le-ai spus de jdemii de ori, se fac că nu te aud. După care tot tu eşti oaia neagră, că nu te implici. Uitând cu desăvârşire de lunile întregi în care nu s-a mişcat nimic din durerea lor în picioru' mesei. Până când o să vă mai bage dracu' şi cu mă-sa în seamă...
  • Faptul că toată lumea pare foarte surpinsă de poveştile de la Spitalul Judeţean din Slatina. Toţi ştiau. Toţi. Şi mai dureros e că au mai murit mulţi înainte să ne trezim noi că nimeni nu îşi face treaba. "Sistemul e bolnav, aoleu, ce ne facem, lumeeee, săriţi!". De ce toată lumea îşi pune mâna în fund şi pasează mai departe problema? Pentru că de fiecare dată ne trezim, ne facem că ne dăm seama de problemă, iar a doua zi uităm şi ne întoarcem la bolile noastre mici şi mărunte. Care, într-un final, tot acolo ne vor duce.
  • Starea de latenţă în care se scaldă nesimţiţii ăştia. Îl ascultam pe Fedorca de dimineaţă (nenea ăsta e inspectorul general ISMB) cum zicea el că, pentru a combate violenţa în şcoli, părinţii ar trebui să-şi mai ducă odorul la psiholog, pe banii lor, să vadă dacă stă bine cu capul şi cu nervii. Ce uită nenii ăştia, altfel mari academicieni, e că violenţa apare datorită unor factori. Sărăcia e unul dintre ei. Modul de creştere al părinţilor e altul. Dacă părintele vine şi-l bate pe copil la şcoală, ce pretenţii să mai ai de la copilul acelui părinte? Exact, niciuna. Nivelul de educaţie e destul de scăzut în România şi scade din ce în ce în fiecare an. Ce vrei tu să facă părintele, să-şi ducă odorul la psiholog?! Uite acu', stai să se lege la şireturi. Cât despre filmuleţele respective, majoritatea sunt contrafăcute. E uşor să simulezi o păruială, o pui pe Youtube şi ajungi la jurnal, lângă vedetuţele de azi.
  • Ceea ce mă scoate din sărite e că ei au senzaţia că plozii se bat prin şcoli de ieri, de azi. De parcă bătaia s-a inventat după Revoluţie.
Parov Stelar - Primavera/Primavera [2004]

P.S.: Articolul e scris luni dimineaţă.

26 ianuarie 2009

Şpriţozolu' şi ţuicomicina

După cum îmi spunea un mare înţelept (adică tătâne-mio) azi, astea sunt cele mai bune două medicamente în caz de răceală. Chestie pe care am constatat-o şi eu, experimental - cum altfel?! -, dar pe care am uitat să pun în practică. Că la practică stau mai prost...
  • Cică nu e voie cu alcool în instituţie.
  • Şi nici în timpul programului.
  • De la ţuică mă fac praf.
  • La fel şi de la vin.
  • Vinul fiert cu scorţişoară e demenţial.
  • Şi parcă aş bea unul.
  • Dar nu rimează cu Aristotel.
  • Despre care voi cuvânta (cel mai probabil) azi.
Astea fiind enumerate, vă întreb: ce luaţi voi la răceală? Aspirină? Nurofen Forte? Eşarfă cu spirt la gât? Ceai de ciuboţica-cucului? Votcă? Gin tonic cu Pepsi? Old N°7 Brand Jack Daniel's Quality Tenesee Sour Mash Whiskey?
Serios vă întreb...

25 ianuarie 2009

La naiba

Mă atacă viruşii. M-am trezit ieri cu o durere în gât de nu puteam să vorbesc. "E de la ţigări mai mult ca sigur", mi-a spus cineva. Tot de la ţigări mi se trage şi faptul că îmi curge nasul?
Just asking.

Luând în considerare faptul mai sus menţionat, dar şi constatarea că încep să mă resimt puternic după zecile de litri de cola băuţi luna asta, vă aduc la cunoştinţă că azi o să fie mai greu cu scrisul.
Că - vorba aia! - trebuie să mai iau şi eu câte o aspirină, ceva, acolo...

Nu mă pot abţine însă să nu comentez faptul că zilele astea, cel puţin, toată lumea e răcită. Până şi Domnu' Tata, cel pe care nu l-am văzut niciodată răcit, a făcut febră. Toţi sunt cu nasu-n batiste şi, eventual, în pături.
Asta ar fi cam a patra răceală din toamnă. A mea, zic. Mda.

24 ianuarie 2009

Babe

Stau de o jumătate de oră cu fereastra de Blogger deschisă şi habar nu am despre ce să scriu. Cineva propunea în vară subiectul "vicii". Nici acum nu am ajuns la o formă concretă a articolului, din simplul fapt că habar nu am cum să alătur telefonul dat celui interzis şi ţigara, pardon, cafeaua de după acel telefon.

V-aş scrie despre cum şi cât de nesimţite sunt babelele care se enervează că nu le cedezi locul. Eram azi în 91, pe locurile acelea din faţă, nesimţindu-mă prea bine. Şi, la un moment dat, vin nişte babe. Dacă nu s-au dat pe lângă mine, dacă nu m-au împins cu genţile peste picior, dacă nu au bătut apropouri din alea evidente, gen "Vai, dragă Maricica, ce mult ne-am plimbat noi astăzi... Mă dor picicoarele!". Până când am ajuns la Favorit şi m-am dat jos. Nu vreau să mă gândesc ce a fost la gura lor.
Băi, poate că nici eu nu mă simt bine. Poate că pe mine mă durea ficatul, cretinilor, de ce ar trebui să vă cedez vouă locul?! Pate că dormisem patru ore, de ce ar trebui să staţi jos?!

Când te văd că nu poţi să mergi, iar eu sunt ok, nu e absolut nici o problemă, ba chiar mă ridic de pe scaun. Dar când tu cari plase de 7 kile timp de 10 staţii şi alergi ca disperatul să nu-ţi ocupe altul locul, nu văd de ce nu ai putea să stai în picioare.

Hai că m-am enervat iarăşi. Aştept şofer şi maşină.

23 ianuarie 2009

Zi de vară până-n iarnă

M-am uitat eu azi pe geam, înainte să plec de acasă şi am constatat că era lumina aia de vară, de dinaintea ploii. Aşa că am dedus logic - şi aristotelic - că e cald. Drept urmare, mi-am pus bascheţii mei purtaţi, jegoşi şi soioşi şi geaca de semi-primăvară.
Ies afară şi mă loveşte o pală de vânt rece. Foarte rece. Am simţit cu intra prin pânza din care sunt făcuţi pantofii ăia... Mi-am blestemat zilele şi asta a fost.
Cinci minute şi o staţie mai târziu, a început să plouă. Ok, asta e, se mai întâmplă.

Cert e că treişpe staţii mai târziu a trebuit să mă dau jos din troleu. Şi să mă lupt cu cheful meu care tindea spre zero, cu ploaia aia măruntă care mi-a udat bunătate de încălţări şi cu vântul. Semănam cu tipul ăla din genericul de la "Tânăr şi neliniştit", care se întorcea fermecător cu părul bătut de ceva ventilator...
Ah, da! Era să uit. Mi-a fost frig. Al dracului de frig. Aşa că mă întorc la cizme.

Schiller - Ruhe (Langspielfassung)/Best Of Ambient Lounge [2005]

22 ianuarie 2009

Ce ciudat e să nu ai nimic de făcut

Mi-am terminat toate treburile de dimineaţă. Chestie foarte neobişnuită pentru mine - termin totul pe la opt, nouă seara. Mbun. Am terminat, după care mi s-a părut extrem de ciudat că nu mai aveam nimic de făcut. După care am început să mă întreb diverse chestii. Cum ar fi ce am de mâncare prin frigider (răspuns: nimic), ce mai am de băut (răspuns: nimic), cine naiba se găseşte să dea găuri în pereţi la 10 dimineaţa într-o zi aşa frumoasă, etc.

stele verzi

Am avut timp să constat că nu am mai scris de un car de vreme despre vreme, aşa încât o să vă spun că eu acum stau cu geamul deschis şi e foarte bine. Adică mai e un pic şi vine vara. Adică o să pot să plec să hălădui prin ţară. Oh, da!

tot stele verzi

Este absolut cretin să nu ai timp să te vezi cu cei mai buni prieteni ai tăi. Ajung din an în paşte aici. Şi fix atunci când se întâmplă asta, tu ai cele mai aglomerate zile din câte au fost până acum. E oribil.
Scuze, scuze, scuze!... Mă revanşez!

trei stele verzi

V-am mai zis eu că am boală pe telefoanele mobile. Mai ales când posesorul nu răspunde. Sau uită că s-a descărcat. Şi te lasă să-l suni în neştire. Şi habar să nu ai de ce să faci.
Băi, de ce mama dracului aveţi telefoanele alea scumpe?! Ca să nu răspundeţi la ele, corect? Corect. Eu propun să renunţaţi la ele. Oricum sunt ascultate.

Gotan Project - Celos/Lunatico [2006]

21 ianuarie 2009

I want a Cola!

Uneori stau şi mă întreb cum rezist la atâtea ore de muncă, fără să mănânc, fără să beau cola sau cafea. De când a început anul ăsta, muncesc ca nebuna, nici eu nu ştiu pentru ce.
Ca să ajung acasă la opt şi să mă vait şi să o iau iarăşi de la capăt, după ce am mâncat două sandwich-uri, că mai mult nu pot să mănânc la ora asta.
Dureri de cap, nesimţirea unora, cretinătăţile altora... E prea mult, e mult prea mult.

Hai că am treabă. Ne vedem mâine. Deşi...

20 ianuarie 2009

Prin Bucureşti

Doamne, cum se circulă în oraşul ăsta! Te apucă dracu' şi cu mă-sa dacă încerci să ajungi la, să zicem, Casa Scânteii de la Moşilor. Mvai de capul şi de viaţa mea!

Cred că vi s-a întâmplat de multe ori să trebuiască să ajungeţi undeva şi să aveţi nişte indicaţii de tipul "ocoleşte complet Casa Scânteii în stânga, ultimul corp, prima intrare pe dreapta". Pe cuvântul meu, oricâtă orientare în spaţiu ai avea şi oricât de bine ai cunoaşte zona, tot nu poţi să te descurci. Este perfect imposibil. AAAAAAAAAAAAAA!!!!!

În acest minunat oraş se petrece un fenomen straniu. Când trebuie să ajungi undeva, drumul este cumplit. Ambuteiaje peste ambuteiaje, îţi mănânci nervii încercând să stai de cât mai puţine ori la stop, nu reuşeşti, înjuri, etc. Dar atucni când trebuie să te întorci din respectiva locaţie totul e minunat. Nu că nu stai la stopuri decât o dată, dar mai şi prinzi undă verde!

neşte steluţe verzi

De azi ştie toată lumea ce vorbesc eu, unde şi cum. Nu înţeleg de ce atâta tevatură, pentru că informaţiile astea despre apelurile telefonice existau oricum; din câte ştiu eu, Romtelecomul trimitea registre cu cine şi pe cine ai sunat.
Iar eu am ferma convingere că mi se ascultau telefoanele şi înainte să dea ăştia legi peste ordonanţe peste hotătărâri de guvern.

Democraţia cu un singur conducător e unica pe care am înţeles-o.

19 ianuarie 2009

Şi, ce să vezi!, e luni

Câh! Iarăşi nu am putut să mă trezesc la timp, iarăşi plec mai devreme de acasă, iar e de muncă. Ceea ce-mi displace profund. Da' vine vineri!...

Cred că v-am mai povestit de faptul că o pauză de bloggărelă mi-ar fi tare necesară. Nu atât pentru că am obosit sau m-am plictisit sau nu mai am despre ce să scriu, ci doar pentru că am o perioadă foooarte ocupată, în care nu ştiu pe ce să pun mâna mai întâi. Aşa că să nu vă speriaţi dacă nu apar articole noi (cel puţin săptămâna asta), eu stau cu fereastra de Blogger deschisă mereu.
Sincer, mi-e cam târşă să scriu pe fugă, fără să stau să găsesc ceva aproximativ inteligent despre care să bat câmpii. Şi totuşi, parcă văd că zilele astea or să mi se întâmple cele mai de povestit chestii...
Încă nu mi-e clar nici mie când începe pauza asta. :)

Yann Tiersen - Comptine d'été n°3/Rue des Cascades [1996]

18 ianuarie 2009

Credeam că e luni

Aşa, deci. M-am trezit definitv şi pe bune pe la 9 şi ceva. Era linişte în casă, luminile stinse peste tot. "What the fuck, e luni??". Habar nu am de ce am crezut că e luni, dar vă jur că am avut un moment de panică, în care nu am ştiut dacă să mă duc să-mi beau cafeaua sau să pun mâna pe ţoale şi să mă îmbrac. "Şi totuşi, parcă ieri a fost sâmbătă, ce naiba, am fost la institut!..." Noroc că telefonul are şi calendar.
E duminică, slavă Domnului, mai pot să mai dorm.

Toată nebunia asta s-a întâmplat după ce eu am avut nişte vise d-alea adevărate. Adică: un nene care arăta a violator îmi lua stick-ul cu muzică, eu alergam după el, îl băteam (!!) şi reuşeam să îmi iau stick-ul. După care următoarea secvenţă era la poliţie, cu mine stând pe jos în fund şi cu multă lume în jurul meu, încercând să le explic că tipul avea mustaţă.
M-am trezit, aveam gura uscată, am luat o gură de apă minerală dintr-o sticlă proaspăt desfăcută, ghiciţi senzaţiile minunate pe care le-am avut.

M-am culcat la loc. Şi am visat de două ori la rând aceeaşi chestie, şi anume ceva cu sex cu minore (nu pot să vă explic detaliat). Cert e că la un moment dat venea vorba de o reclamaţie la Ministerul de Interne. Urmăoarea imagine era cu respectiva persoană pe o motocicletă. Eu, stând în acelaşi loc, mai vedeam o dată imaginea, numai că de data asta eram şi eu pe motor. Cum ar veni, eu mă vedeam pe mine.
După care mă aflam într-o casă cu piscină în Spania, cu tot cu persoanele respective. De data asta, totul era bine şi frumos şi permis, aşa încât iarăşi venea vorba de Ministerul de Interne.
Şi totul o lua de la capăt.

De două ori am visat asta. Exact aceleaşi replici, aceleaşi persoane şi aceleaşi haine şi aceleaşi locuri, eu vedeam totul la fel...

Acum înţelegeţi de ce eram eu convinsă că era luni?
O iau razna.

Gotan Project - Last Tango In Paris/La Revancha Del Tango [2001]

17 ianuarie 2009

Mă doare. Rău

Am o lene de mă doare zilele astea, aşa că vă rog să îmi scuzaţi semi-absenţa de pe blog.
Trebuie să recunosc, e foarte obositor să te gândeşti non-stop la nemurirea sufletului, să mai înveţi un pic de spaniolă, să mai studiezi un blog nou, etc.
Rezultă, deci, că sunt foarte ocupată. Şi că nu am timp de nimic.

P.S.: Sunt foarte obosită şi mi-e somn (şi acum vorbesc serios). Nu am cola. Iar să-mi fac o cafea mi-e prea lene.
Ţigările ar fi perfecte dacă ar avea şi cofeină (sau cafeină, că niciodată nu ştiu care e termenul corect...).
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!

Carla Bruni - Le plus beau du quartier/Quelq'un m'a dit [2004]

16 ianuarie 2009

Involuţie

Mă scuzaţi pentru întârziere, dar am avut o grămadă de chestii de făcut şi de abia acum am scăpat. Deh, se mai întâmplă, ştiţi şi voi cum e!...

Mă gândeam azi că, începând din toamnă, mă tot tâmpesc. Sau, mai delicat spus, involuez. Nu asociez asta cu anumite persoane care au apărut sau cu anumite evenimente. Doar constat că mintea mea se duce dracului, mai pe româneşte spus. Parcă gândeam mai repede. Făceam nişte conexiuni mai repede. Se lega totul mai bine. Îmi ia din ce în ce mai mult timp să asociez informaţii, persoane şi figuri (reţin nume destul de greu).
O fi oboseala cronică. O fi stressu'. Or fi deadline-urile care nu se mai termină. Fie ce-o fi, cert e că nu e bine.

Mă întreba zilele astea o prietenă bună de ce naiba învăţ eu spaniolă. De parcă ar trebui să ai un motiv concret ca să înveţi o limbă străină...!
Şi a propos de spaniolă, mă duc azi la institut să-mi iau manualul pentru curs. Era cineva la secretariat, ok, aştept. Mai vin câteva persoane, tipa care era când venisem eu nu terminase încă. Iese ea din camera respectivă şi apar o mamă şi o fiică, ambele la fel de tute, care intră peste rând. Fără să ne bage în seamă pe noi, aştia care stătusem ca proştii la rând. Şi, ca să fie treaba treabă, le-am aşteptat o jumătate de oră.
Câtă nesimţire să ai în tine?!

Scuzaţi incoerenţa cronică, dar sunt după o zi cumplită. Şi, cum ziceam, mă tâmpesc.

Diana Krall - Peel Me A Grape/The Best Of Diana Krall [2007]

15 ianuarie 2009

Nu-l suport pe Eminescu

Daţi-mi în cap, înjuraţi-mă. De fapt, nu că nu îl suport pe Eminescu, ci îl urăsc. Cu patimă.
Mi s-a băgat pe gât "poetul nepereche" ani la rând; toate profesoarele mele de română aveau orgasm când vorbeau de Eminescu. Niciodată nu am înţeles de ce.

De altfel, rămâne notorie o întâmplare dintr-o zi de 15 ianuarie, când profa (hehe, ce vremuri...) a venit la oră, a scos un ştergar pe catedră, a aprins o lumânare şi mi-a dat să citesc nu ştiu ce poezie-genială-fantastică-în-care-Eminescu-îşi-manifestă-geniul-creator. Ea plângea în hohote, mie îmi curgeau lacrimile de râs. Asta după ce, la ora trecută, ne povestise cum se îndrăgostise de Eminescu în liceu. Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, Eminescu era mort pe acele vremuri. Deci da?!

Să trecem peste aceste amintiri de nepreţuit şi să facem o analiză serioasă (mwuhahaha).
Omul a fost un geniu. Nu neg asta, că doar e absolut evident. Tehnica pe care o foloseşte e fantastică. Ok.
Mie mi se pare fad. Monoton, dacă vreţi. Aceleaşi şi aceleaşi teme.
Stau şi mă întreb dacă nu cumva sunt o victimă a ceea ce se numeşte "programă şcolară" (e orice altceva în afară de programă şcolară).
Ca să fiu sinceră, nu mi se pare corect nici faţă de opera lui, care - trebuie să recunoaştem - e consistentă şi, oricât nu mi-ar plăcea mie, un punct de reper al literaturii româneşti.

Şi totuşi, nu mai bine îi lăsăm pe bieţii copii să ajungă singuri la concluzia "Îmi place Eminescu"?
Le dai o mostră şi îi laşi să decidă singuri. Sau ne e atât de frică de faptul că poetul nepereche are, după mulţi ani, nişte echivalente?

14 ianuarie 2009

Nu am inspiraţie la ora asta

Dacă nu aş avea un milion de lucruri de făcut azi, v-aş putea povesti şi de o tanti care m-a întrebat ieri în troleu dacă nu vreau să-mi ţină rucsacul (legendarul meu rucsac cu Disney); de menţionat că încă mai caout o geantă în care să îmi încapă toate catrafusele.

Desigur, trebuie să-i spun omului care-mi ţine spatele în materie de orice, dar mai ales de IT, omului cu calm ardelenesc şi nervi olteneşti, păstrătorului bancurilor bune şi al amintirilor din aramată că: să ai parte de tot ce e mai frumos pe lumea asta; că mai există şi alte băuturi în afară de Peroni; tot nu sunt convisă că trebuie să-mi fac analizele; la mai mulţi ani!; şi că e de la criză, dom'le!

Doamne, e al dracului de târziu (era un oximoron ăsta). Hai, v-am pupat!

13 ianuarie 2009

Banca şi cu cartea

Am obosit să mă tot plâng de diverşi si deverse, aşa încât am ajuns la concluzia că mai există şi alte subiecte. Cum ar fi literatura, în general, şi cea rusă, în special.

Sunt fascinată de scriitorii ăştia. Au ceva anume, acel je ne sais quoi, un farmec aparte care mă face să le devorez cărţile. Am început cu Tolstoi, am continuat cu Berberova, iar la rând e Uliţkaia.
Nu o să fac vreo analiză stilistică, mi-e atât de greaţă de chestiile astea care, de multe ori, nu au nici cea mai mică legătură cu intenţia autorului, dar tre' să ne facem că gândim, asta e. O să scriu într-o zi şi despre cretinismele astea. Aşa, deci, nu fac vreo analiză, doar spun că sunt fenomenali. Şi că merită să descoperiţi, puţin câte puţin, lumea minunată care zace acolo.
Cartea care m-a determinat să scriu asta? "Minciunile femeilor", de Ludmila Uliţkaia. O găsiţi la Humanitas.

Altă carte pe care am început-o ieri este "This side of paradise", a lui F. Scott Fitzgerald. Trebuie să recunosc, The Jazz Age este una dintre marile mele pasiuni muzicale. Şi, mai nou, literare, date fiind circumstanţele.
Pentru că America e locul care m-a fascinat, dar unde nu am vrut să ajung niciodată.


Şi ceva probleme de ordin administrativ: se poate, oare, ca bancomatul BCR din 1 Mai, fost Compozitorilor, să funcţioneze? Că de două săptămâni merge din două în două zile, iar de trei zile nu mai merge deloc. Şi aveam şi eu nevoie să scot nişte bani. Noroc cu BRD-ul de alături.
Ah, da, pe strada asta sunt două bănci perete în perete.

Yann Tiersen - Comptine d'un autre été: La démarche/Le Fabuleux Destin d'Amelie Poulain [2001]

12 ianuarie 2009

Inteligenţa doare

Cică aş fi o fiinţă raţională, capabilă să se folosească de respectiva raţiune în scopuri (cât de cât) inteligente, etc.
Se dau doi oameni impulsivi, cu personalităţi foarte puternice, care discută în contradictoriu pe un subiect foarte sensibil referitor la viaţa personală a unuia dintre ei. Ignorând cu desăvârşire faptul că uneori nu există argumente pentru nişte decizii luate (poate pentru că unii gândesc altfel?), se combate cu ce se găseşte la îndemână. Adică tot soiul de ţipete, explicaţii de genul "Pentru că pot, de-aia!" - reacţii total ieşite de sub control şi fără nici cel mai mic rezultat pozitiv.
Concluzia: absolut firesc să sară scântei. Urât de tot. De ce nu are nimeni puterea să recunoască că a greşit? De ce nu îşi dă nimeni seama că există scări de valori diferite, la care fiecare se raportează altfel şi după care îşi judecă toate deciziile? Vremurile trec, lucrurile se mai schimbă. Şi cică inteligenţa te ajută să îţi dai seama de asta.
Văleu, câtă prostie!

trei steluţe verzi

Sunt momente în care simt că sunt foarte aproape de acel punct în care clachez. Nu fizic (asta nu ar fi o prea mare problemă), ci psihic. Pentru că se găsesc tot soiul de oameni în jurul meu (din nefericre, iar eu nu am nici o vină şi nici nu pot să-i schimb) care sut perfect convinşi că ştiu totul mai bine decât mine (uşurel, sunt sigură că vi se întâmplă şi la 50 de ani), când habar nu au pe ce lume trăiesc. Te găseşte dracu' şi cu mă-sa încercând să explici, calm şi argumentat, că nu e chiar aşa.
Întreb şi eu: dacă tot ştiţi mai bine, de ce nu aplicaţi voi soluţiile voastre?

Ca să nu se mai isterizeze lumea, vorbesc strict de principiu. Ca să n-avem vorbe la proces.

Koop - I See A Different You (Marchus Enochsson Remix)/I See A Different You Remixes [2007]

P.S.: Cât trebuie să îmi mai bat gura ca să se priceapă că la comentariile anonime nu răspund? Dacă mult, atunci bine.

11 ianuarie 2009

Cretinismele noii generaţii

Hai, ăştia mai tinerei, săriţi-mi în cap!

Cum stăteam eu azi-noapte şi sufeream de o cruntă insomnie, ajung, vrând-nevrând, la canalul cu numărul 27 de pe TV-ul maică-mii. Adică MTV. Şi-aşa nu aveam ce face, era vreo 2 juma', dacă nu chiar trei noaptea, hai să las aici. Trebuie să menţionez că mă uit din an în Paşte la MTV. Pentru că nu am timp, pentru că majoriatea VJ-ilor sunt insipizi, incolori şi inodori (zic majoritatea pentru că, de-a lungul isoriei, au mai existat diverse talente pe acolo, vezi Melania Medeleanu), pentru că sunt aceleaşi videoclipuri în heavy-rotation, pentru că, pentru că.

Doamne-Dumnezeuleeeeeeeeee!
Dacă te uiţi şi noaptea pe MTV, rămâi traumatizat pe viaţă. Nu vă doresc şi vouă aşa ceva, deci mai bine nu încercaţi acasă.
Dar s-a născut o întrebare: Cine p... picioru' mesei face videoclipurile astea absolut îngrozitoare??? Vă jur, au fost trei sferturi de oră populate cu Moartea (pe bune!), cu diverşi scheleţi, schelete şi scheleţoi, respectiv scheleţici, cu diverse animaţii reprezentând, de preferinţă, ce credeţi?, schelete. Iar dacă respectivele adunături de oase mai făceau şi sex, era perfect.
Stau şi mă întreb care sunt producătorii care ar strica piese foarte, foarte mişto cu aşa nişte orătănii?! Până şi clipul uneia dintre cele mai mişto piese - Music Matters a celor de la Faithless - are un schelet alergător în componenţă.

Pot să înţeleg animaţia (Gorillaz sunt exemplul perfect). Pricep teribilismul (practicantă ferventă, ce să-i faci?); tentaţiile gen droguri şi alcool sunt prea mari - oricum ar fi, tot ai nevoie de un cap bine prins pe umeri.
Înţeleg şi că e noapte, înţeleg şi că lumea vrea sex. Şi totuşi, schelete care să facă sex?! Care naiba să fie profilul consumatorului de astfel de clipuri? Emo?? Din câte cunosc eu (recunosc, la capitolul ăsta stau prost), nu prea ascultă muzică electronică.
Şi om normal să fii, şi tot te arunci pe geam după ce vezi prostiile alea. Pe cuvâtul meu, mai bine te uiţi la un film porno decât la aşa ceva. Nu de alta, dar e mai educativ.

Şi să vă văd cum îmi spuneţi voi acum că nu înţeleg arta modernă, că sunt o babă care nu are de ce să îşi dea cu părerea, că e cool şi nu pricep eu.

P.S.: Staţi aşa, că-cred că am găsit ideea. Scheletul este componenta de bază a corpului uman, iar muzica este chintesenţa?
Şi încă ceva, ca să nu credeţi că sunt numai filme de groază, puteţi să vă uitaţi liniştiţi la clipul de la "Teo And Tea" a lui Jean Michelle Jarre.

10 ianuarie 2009

Câteva chestii noi

1. Îmi rog toţi membrii familiei să se abţină de la a-mi transmite mesaje aici. Ce dracu', cică ne vedem zilnic, avem telefoane. Iar dacă tot vi se pare că sunt inaccesibilă, există mail. Dar nu aici. Nu în public, dragilor. Eu discut nişte probleme de principiu. Strict de principiu. De asta nici nu povestesc cine ce a făcut, că doar nu e site de bârfe. Et qui s'explique, s'accuse...
2. Nu îmi trimiteţi add-request-uri. Nici pe mail, nici pe Y!M (dacă reuşiţi să faceţi cumva rost de ID-ul meu). Intraţi în spam sau în ignore. Instant.
Şi dacă totuşi vreţi şi pe messenger, discutăm pe mail.
3. Care mail e la dispoziţie pe pagina de profil. Acolo mă înjuraţi, acolo mă felicitaţi, acolo îmi scrieţi durerile voastre, ce vă place şi ce nu, dacă vreţi un sfat, dacă vreţi să mă întrebaţi de muzici şi tot ce vă mai trece vouă prin cap.

Fac toată tevatura asta pentru că am început să primesc tot felul de invitaţii pe mail. Mă repet, dar poate că aşa voi fi mai clară: îmi scrieţi mail, vă răspund. Şi mail-ul să fie semnat. Că aşa cum semnez eu aici cu Anca Sandu, aşa vă puteţi şi voi semna cu numele vostru.
Pitici pe creier, fiţe, spuneţi-le cum doriţi.

P.S.: Asta nu influenţează în nici un fel comentariile, care sunt la fel de libere ca şi până acum.
So feel free!

LE: Văd că nu am fost suficient de clară. Nu voiam să dau ID-uri de messnger aici, dar mă văd obligată. Încep cu icy_tears93. Poate se calmează.

9 ianuarie 2009

Derutant

Mă derutează foarte rău persoanele care, după ce au urlat şi au făcut ca toate visele la tine, vin după cinci minute ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Eu înţeleg prea bine şi povestea cu nervii, care se aprind şi se calmează foarte brusc (sunt un exemplar de acest fel). Şi totuşi... nu mai bine faci pe supăratul când e vorba de chestii importante, în loc să derutezi oamenii cu privire la părerea ta?
Era doar o întrebare.
Ştiu, ştiu, de multe ori mi s-a întâmplat să mă supăr şi să mă "desupăr"în cinci minute, dar era vorba de chestii minore şi deloc grave.
Până la urmă, eşti nervos/nervoasă, supărat/ă, sau cum? Ca să ştiu şi eu pe ce picior joc, nu de alta. (Nu am specificat genul, că oricum se ştie persoana respectivă, iar eu vorbeam strict de principiu).

nişte trei steluţe

Ce mişto a nins ieri. Nu sunt fană a iernii, nu-mi place frigul, urăsc troienele de zăpadă, dar ieri a nins atât de frumos, încât era cât p-aci să-mi schimb părerile. Până când am ajuns în staţia RATB şi am văzut că era mocirlă pe jos. Şi era cât pe ce să-mi nenorocesc o pereche foarte mişto de cizme. Şi era să alunec.
Nu, mulţumesc frumos. Îmi place să ningă, iar eu să stau în casă, în pătură, cu laptopul în braţe, ascultând muzici.

Ok, dragilor, aş mai bate câmpii mult şi bine, dacă nu ar trebui să ajung la 12 undeva. În capătul celălalt de oraş. Ai pup iu!

8 ianuarie 2009

Breathe in, breathe out

Simt că îmi crapă capul de nervi. Vreau să plec, să plec, să pleeeeeec, să mă duc dracului cât mai departe de oraşul ăsta, de oamenii răi, foarte răi care-şi tot fac de lucru prin jurul meu, de toţi şi toate.
Aş pleca până la Sighetu Marmaţiei, aş trece prin Iaşi, m-aş intoarce la Satu-Mare, aş face o vizită şi prin Cluj şi aş rămâne la Timişoara.
For ever and for always. Just for the fun of it.

De fiecare dată când reuşesc să îmi găsesc un oarecare echilibru, să reuşesc să fac balansul ăsta între tot ce vreau şi tot ce pot, de fiecare dată când totul - în sfârşit! - merge cum ar fi fost firesc să se întâmple de la bun început, se găseşte câte unul în culmea inspiraţiei să dea un şut în tot. Pe sistemul "Las' că ştiu eu mai bine pentru tine, oricum nu ai suficient creier. Şi - până la urmă - ce vrei să faci cu tine?!".

Pentru că ar cam trebui ca cineva să facă nişte reguli universale care să se aplice pentru fiecare om de pe planeta asta. Pentru că ar fi mai distractiv aşa. De ce nu ne-am juca cu alţii?

Sincer, îmi vine să mă pup în oglindă pentru faptul că am mai aşteptat o oră să scriu ce scriu acum. Pentru că, dacă aş fi scris cu o oră mai devreme, ieşea un articol în care îmi crăpam capul. Acum am ajuns la stadiul în care pot să jur că voi comite, destul de curând, mici crime şi suiciduri. De nervi. Pentru că - vă jur - am văzut negru în faţa ochilor. Ăentru că am avut un moment în care am vrut să distrug totul, unde totul chiar înseamnă totul. Pentru că mi-a venit să urlu până când aş fi rămas fără voce - cine să audă?

Sună a revoltă de copil la pubertate (poate că asta şi e, într-un final). Dar mi-am jurat pe tot ce am mai de preţ - şi nu sunt prea multe lucruri - că nimic din ce e acum nu va rămâne aşa.
Orice până la mine şi - mai ales - până la prietenii mei. Pe care sunt în stare să-i apăr şi cu dinţii, dacă e nevoie. Loialitate demodată, veţi spune. Poate.
Dar dacă eu cred, ce altceva mai contează?

Moloko - The Time Is Now/Things To Make And Do [2003]

7 ianuarie 2009

Azi

Am descoperit cărţile cu ajutorul minunatului meu bunic, care mă lua la librărie în fiecare săptămână.
El însuşi fiind un devorator de cărţi, un înfocat al literaturii, dependent de poveştile filelor, avea o poftă nesăbuită pentru mirosul de cerneală proaspătă, mirosul definitoriu al cărţilor ce stau pe rafturile librăriilor.
Şi, ca urmare, a avut grijă să mă ducă mereu în locul în care se simţea acasă, să-mi arate frumuseţea de nestăvilit, dsar ascunsă a cărţilor, să-mi demonstreze că mirosul cernelii proaspete e cel mai frumos de pe Pământ.
Anii au trecut, el s-a dus. Cărţile lui mi-au rămas, însă, pentru totdeauna. Minunile acestea a fost felul lui de a-mi spune că eternitatea zace între file şi că o carte reprezintă Totul.
Şi astăzi mai caut cu disperare, în orice librărie care îmi iese în cale, vocea lui care să sune unduitor printre filele cărţilor.
Încă mai caut.

6 ianuarie 2009

Afară ninge liniştit

Mă tot uit în jurul meu, mai citesc un blog, mai vorbesc cu cineva şi constat că de-abia acum lumea şi-a ieşit din ritm suficient cât să poată să simtă Crăciunul aşa cum trebuie.
De fapt, abia acum a început să ningă. Fulguie liniştit, e frig şi zău că acum ar trebui să intre cineva în casă cu bradul în mână.

De-abia începusem să mă deconectez de la ritmul infernal în care mă mişc şi respir şi, de bine ce am reuşit să fac asta doar spre sfârşitul săptămânii trecute, acum m-am trezit că trebuie să o iau iar de la capăt.
Poate sunt sub influenţa directă a primei zile de lucru, poate nu m-am odihnit suficent (nu poate, ci sigur), poate... poate.

Nici nu mă simt foarte bine, nici nu sunt pe atât de exapansivă cum aş fi fost într-o dimineaţă de marţi obişnuită, iar după insomnia cruntă de ieri noapte mai că-mi vine să iau patul în braţe şi să mă culc undeva, într-un colţ.

Mai mult decât atât, ieri mi s-a adus la cunoştinţă că ar trebui să cunosc categoriile definite de Aristotel în greaca veche. Aţi reţinut, da? În greaca veche. Mai e nevoie să vă spun că nu am nici cea mai mică intenţie în a învăţa alfabetul grecesc? Ok, şi chiar dacă exista o minimă intenţie, tot a dispărut definitiv.
Mă tâmpesc.

Queen - Nevermore/Queen II [1973]

5 ianuarie 2009

Insomnia

După ce m-am învârtit toată noaptea de pe o parte pe alta, după ce am încercat să-mi numar inclusiv firele din cap, după ce am constat că nu pot, s-a făcut şase juma' şi am zic că ar fi cazul să mă dau jos din pat.
Aşadar: am azi o zi de îmi vine să mă arunc pe geam, nu am mai dormit de ieri de la ora unu după-amiaza (la ora la care scriu articolul nu e critic, dar o să devină), iar acasă ajung cel devreme la nouă seara.
Urmează o minunată zi în care eu o să fiu un zombie mic şi cam depăşit de situaţie.

La dracu, la dracu, la dracu.

Spor la munci s-aveţi. Măcar voi, că eu...

Jimi Hendrix - Johnny B. Good (live)/The Jimi Hendrix Experience [2000]

4 ianuarie 2009

Somn de somn

Mi-e somn, mi-e somn rău de tot. De fapt, cu cât dorm mai mult, cu atăt îmi e şi mai somn. Mister pe care nu l-am dezlegat încă şi pentru care îmi doresc să mai fi avut timp.
Urmează un ianuarie de coşmar, o lună cu muuuulte treburi şi cu multe cursuri (de ce s-au nimerit aşa, nici eu nu ştiu).

Şi să vă povestesc de cartea pe care trebuia eu să o fi terminat de citit? Ok. "Categorii". De Aristotel. Fără alte comentarii, că mi se face silă deja.

Să vă zic ce am citit eu? "Lolita". Şi "Incest", care e încă în curs de lecturare.

Mă duc să mă mai întind un pic în pat, până nu îmi pică ochii în gură.

3 ianuarie 2009

Să mâncăm şi să bem

Mă enervează foarte rău faptul că nu se întâmplă nimic. Toată lumea doarme, toată lumea e în nu ştiu ce vizită, nimeni n-are chef.
Aşa încât, după lupte seculare care au durat câteva zile, am convins-o pe maică-mea să mă scoată undeva în oraş. Ea a înţeles că trebuie să mă trezească de la 12 ziua şi că trebuie să mă şi plimbe până la minunata locantă. Dar pizza a fost bestială. A propos, de Sărbători am mâncat vreo cinci sarmale - cu totul! - şi sunt perfect sătulă de ele.

Şi stăteam eu şi mă gândeam la toţi oamenii ăştia hămesiţi, care spun(eau) că, deşi au făcut cumpărăturile pe 24, pe 26 s-a terminat toată mâncarea. CÂT dracului să mănânci? Şi mai ales ce?
Sarmale?! Câte sarmale de câte ori pe zi?
Pâine? Cu câtă pâine să te îndopi să o termini pe toată într-o zi?
Friptură? Mai dă-o dracului de friptură, nu ai carne în sarmale?
Cârnaţi, caltaboş, tobă? Doamne iartă-mă, te saturi la un moment dat de atâta carne!

Ca să nu mai spun că totul e stropit (sună ca dracu', da' asta e!) cu multă băutură. De orice fel. Ţuică, vişinată, afinată, vin alb, vin roşu, whiskey, lichior, cognac, tequilla, şampanie, rom, vodcă, ORICE!

Asta, eventual, după ce au ţinut tot postul de Crăciun. Ca să fie treaba treabă. Să ştie oamenii de ce se zvârcolesc de durere pe holurile spitalelor.


Exact acelaşi lucru se întâmplă pe la toate sărbătorile. Am trecut pe lângă un hypermarket (Billa cred că era) şi parcarea era plină. Am înţeles, Sfântul Vasile. Da' mă gândesc că ai mâncat de Revelion, de ce ai mai mânca şi de Sf. Vasile?! Şi mai vine şi Sfâtul Ion...
Că e Paştele, că e Sfânta Maria (noroc că nu dau de băut cu astă minunată ocazie, că altfel...), că sunt Floriile - nu are nici cea mai mică importanţă. Dacă nu te aşezi la masă, să bei şi să mănânci, nu eşti român.
Toată lumea se uită lung la mine când constată că mănânc foarte puţin din toate prostiile astea pline de grăsime şi foarte grele. De ce?! Vine foametea? E criză financiară? E Crăciunul?

Şi chiar şi aşa, dacă ai băutură şi mâncare la discreţie, nu trebuie să bei şi să mănânci până cazi sub masă. Până la urmă, e vorba de o oarecare decenţă. Faţă de tine, ca om, şi faţă de ceilalţi. Sau nu?!

LE: Fără absolut nici o legătură cu articolul, fiţi atenţi cum se cheamă acest minunat costum de baie. Deci da?!

2 ianuarie 2009

Ciudat

Am aşa un chef de nişte nopţi albe, cum n-am mai avut de mult. Plus că aseară (sau azi-noapte, cum vreţi), pe la unu şi ceva, ascultam Damian & Brothers în aşa fel încât să urle tot blocul.

Somn, somn, somn. Ca de Anul Nou.

Trag de 10 minute de frazele astea. Nu ies de nici un fel.

Damian & Brothers - Dema Mamo/Magdalena

1 ianuarie 2009

Here we go again!

Revelionul a fost foarte mişto, lume cu chef de zbânţuiala, mâncare bună.

Rezoluţii: de la anul, numai în cafenea sau club. Fără complicaţii de genul mâncare. Numai dans, dans, dans. Tot de la anul, mă ocup din timp de problemă. Şi poate o relocare mai spre Vest.

E în aer. Deşi o să fie un an tare crizat, pentru mine - cel puţin - va fi unul dintre cei mai mişto. Ever.