31 mai 2008

Cald şi nu prea bine

Ziceam cândva, nu foarte demult, că mi-e dor de mare. Mi s-a făcut lehamite de căldura înăbuşitoare din Bucureşti. Betonul reflectă căldura, străzile fierb, ferestrele dor de lumină. Ieri a fost teribil pe la ora unu, unu şi ceva, când a trebuit să performez în faţa comisiei despre un anumit Philip, care căuta nu-ştiu ce carte. În fine.
Parcă la mare nu-i atât de cald. În apă trebuie să fie bine, să te bronzezi ca un tractorist şi să fii fericit. Îmi place să fie cald, dar nu în minunatul Bucureşti. Îmi place să fie cald, dar nu între cei patru pereţi ai biroului meu.
Mă ia şi pe mine cineva la mare două - trei săptămâni? Sau, hai - treacă de la mine -, toată vara?

Strunz & Farah - Heat Of The Sun/Heat Of The Sun [1995]

30 mai 2008

Remains of Incoerence

Mă uitam zilele astea la ce zenituri superbe au fost... După cum zicea şi Jose Gonzalez într-unul din cântecele sale, "the remain after everything's been washed away".

Între probe de examene, m-am minunat cum poate cineva să aibă asemenea ochi. De aici.

Sunt foarte obosită. Şi, cu toate astea, o să stau până la 6 să mă uit la emisiunea Gabrielei Vrânceanu Firea.

Mi-e insuportabil de cald. Mai am un pic şi mor. Şi-n alţi ani suportam prea bine căldura...
Azi am crezut că o să leşin în sala în care s-a ţinut oralul. Şi era cineva care stătea şi cu nasturii închişi la geacă... Doamne Dumnezeule.

Chiar... "The remains after everything's been washed away".

P.S.: Incoerenţa mi se trage de la oboseală şi de la jumătatea de sticlă de bere pe care tocmai am băut-o. Totuşi, ca să pricepeţi ceva, vă dau să ascultaţi asta:

Jose Gonzalez - Remain/Veneer [2006]

Astăzi - nu!

Azi am un examen la engleză, aşa că nu am prea mult timp să sap în puţul gândirii după vreo cugetare adâncă! Revin diseară cu detalii şi păreri despre ilustrul învăţământ românesc!

29 mai 2008

Otros Aires, Gotan Project. Mereu la fel

Mulţi dintre voi, poate, nu aţi auzit de aceste formaţii. Pentru lămuriri, Gotan Project a fost numită de către RollingStone Magazine (parcă) cea mai erotică întoarcere la tango de la Astor Piazzolla încoace. Albumul lor de debut, "La Revancha Del Tango", vândut în peste un milion de exemplare, e un mix între beaturi de downtempo şi tango-uri. Vocea Cristinei Villalonga vine să completeze formidabil combinaţia asta de genuri, iar rezultatul este unul uimitor.
Otros Aires e un proiect de dată mai recentă. Ingredientele ce alcătuiesc stilul sunt aceleaşi ca la Gotan Project, numai că aici cele două epoci ale muzicii şi combinaţia dintre ele sunt duse mult mai departe. Rezultatul este demn de atenţie...
Ambele proiecte sunt excelente şi, cu siguranţă, merită să le căutaţi piesele şi să le ascultaţi.
Acum câţiva ani, când Gotan Project concertau la Bucureşti, a fost o adevărată nebunie. Toată lumea bună TREBUIA să se ducă la acest spectacol. Pe de o parte înţeleg, pentru că muzica asta e făcută pentru nişte urechi îndelung lucrate, cu simţ al frumosului, cu gusturi rafinate şi, de obicei, cei care gustă asemenea spectacole au fost crescuţi cu muzică şi provin din familii care şi-au permis să le ofere o educaţie bună.
Dar la un astfel de concert TREBUIE să fii văzut. Fitze peste fitze. Ceea ce fac băieţii ăia acolo este artă şi, ca urmare, la un astfel de concert te duci să SAVUREZI ce se întâmplă pe scenă. E adevărat, biletele au fost destul de scumpe, dar, sincer vorbind, nu cred că oamenilor simpli, care nu dispun de un fond economic mare, nu le plac astfel de spectacole rafinate.
Otros Aires au venit şi ei la Bucuresti. Am aflat din revista Tango, care, într-un advertorial, scrie despre cine, când şi cum a organizat acest spectacol. Organizatorul - Stella Artois. Invitaţii - lumea bună a showbusiness-ului românesc. Recunosc, nu am auzit pe acolo de Simona Sensual sau alte personaje asemănătoare. Dar vin şi întreb: astfel de spectacole ale artei nu se pot organiza şi pentru cei care nu au acces în "sferele înalte" ale societăţii? Nu văd de ce trebuie să te cheme Dan Chişu sau Crina Matei ca NUMAI tu să poţi asculta Otros Aires. Desigur, înţeleg şi că a fost eveniment organizat de Stella Artois, şi că fitzele sunt fitze. Ca să înţelegeţi de ce zic asta, vă spun că acest concert a avut loc la Palatul Bragadiru ÎN TIMPUL summit-ului NATO! Conştientizez că, până la urmă, cei rafinaţi sunt universal acceptaţi ca fiind vedetele.
Nu mă împac, însă, cu faptul că am aflat foarte târziu de concertul ăsta. Şi îmi pare că ar trebui unul organizat şi pentru cei mai fraieri... zău.
Se va întâmpla mereu la fel.

Otros Aires - Niebla del Riachuelo/Otros Aires Dos [2007]

28 mai 2008

Vară, ploaia

E unu noaptea. Pe stradă - câte o maşină rătăcită, fereastra - deschisă, muzica - mereu în urechile mele.
Miroase a ploaie de vară. Miroase a asfalt ud şi miroase a verde proaspăt. Închid ochii - niciun bec aprins. Doar muzica îşi susură armoniile... Da, este una din rarele dăţi când e dată încet.
Îmi doresc să plouă. Dintr-o dată, să fiu surprinsă. Mult, să am timp să savurez. Vara, nu-mi plac ploile scurte. N-au cap şi n-au coadă.
Vreau ca dimineaţa să fie senină, să mă orbească soarele şi să mă trezesc (camera e orientată înspre est). Apoi să se înnoreze şi să plouă. Să plouă din belşug. Să stau tolănită într-un şezlong, sub o umbrelă, pe o pajişte care să înverzească de ploaie. Iar dacă adie vântul, să am şi o pătură pe care să o trag peste mine.
Uite cum sar din cameră pe pajişte....!

Realitatea? Deschid ochii şi văd că nu sunt singura din noapte. Nu miroase decât a gaze de eşapament. Şi tocmai s-a pus verde la stop, şi sunt multe, multe maşini care trec pe stradă...

Nigel Hayes - In The Park/Jazz Vibe: Lounge Selection [2006]

27 mai 2008

Bordurel pleacă. Du-teeeeeeeeeeeeeeee!!!!

Am aflat că Mr. Adriean Videanu va pleca, în sfârşit, de la Primăria Capitalei. Ba nu, "v-a" pleca, [virgulă] ca să înţeleagă toată lumea.
Îl iubesc de nu mai pot pe Bordurel. De fapt, îl ador într-atât, încât îmi vine să-i agăţ nişte borduri de coaie. Da, aţi citit bine şi nu-mi cer scuze pentru limbajul suburban.
Îl iubesc şi pleacă...
Totuşi, cineva mă iubeşte şi pe mine....!!!!!

Scorpions - Love of my life

P.S. Îmi cer scuze fanilor Scorpions pentru că ştiu că melodia asta merită o persoană mai bună căreia să-i fie dedicată! Melodia... mElodia! Na!, că am găsit-o...

26 mai 2008

Luptă să câştigi. Îndrăzneşte să pierzi

Trec nebun prin clipe, secunde, minute, ore, zile, luni, ani. Dacă e să mă uit în spate, chestie pe care o urăsc din tot sufletul, constat că e... vid. Că au trecut nişte ani, că am scris nişte foi din istoria mea care acum sunt goale. Pe care e un alb dureros, crunt. Şi pe care îmi doresc să le rup, pentru că dacă le-aş lăsa acolo, ar apărea nişte clipe, nişte oameni pe care nu vreau să mi-i amintesc.
Dar, pentru că nu pot rupe acele foi, mi le asum. Câştig sau pierd?

Nu mai pot da timpul înapoi. Îi spuneam Alexei recent că trebuie să înveţe să-şi facă din timp un aliat. Câteodată am senzaţia că am uitat tot ce am învăţat anii ăştia şi că trebuie să o iau de la început, să mai trec o dată prin timp şi să analizez. Ştiu că n-are niciun rost şi că mai rău aş face.

Luptă să câştigi, îndrăzneşte să pierzi. Doar în faţa timpului.

Gotye - Hearts A Mess/Like Drawing Blood [2006]

25 mai 2008

Fredo & Pid'jin

Uite ce-am găsit: Fredo şi Pid'jin, doi pinguini cu umor. M-am distrat copios! Avem şi banner cu ei, sper. Desigur, avem şi o colecţie de muzică pe e-Ok.ro, de data asta muzică românească.

După cum v-aţi prins, am ceva chestii de făcut şi niciun pic de chef de scris, asta pentru că mi-e atât de somn, încât mi se apropie tastatura de ochi, suspect de mult, la fiecare 5 minute. Vedem diseară ce-o mai fi. Distraţi-vă cu Fredo şi Pid'jin!

24 mai 2008

De azi avem BlogBrowsing!

De astăzi vă invit să răsfoiţi blogurile româneşti cu ajutorul widget-ului din sidebar. Enjoy!

23 mai 2008

Ages of music

Azi vreau să vă povestesc de muzicile pe care mi le-a pus, de-a lungul copilăriei, tata.
Primele mele amintiri despre boxe şi decibeli sunt legate, în veci şi pentru totdeauna, de Alice Cooper, Bon Jovi, Scorpions, Queen, AC/DC.
De ce? Pentru că tata, în ideea de a-mi dezvolta urechea muzicală (ceea ce a şi reuşit) mi-a lăsat la capul patului, înca din fragedă pruncie, radioul mergând. Aşa că am ascultat de toate: rock, dance (ce era la modă pe atunci), pop, jazz.
Peste ceva timp, a început să se ocupe personal de treaba asta, dându-mi să ascult rock, că după cum e tatăl, aşa şi fiica (ce-am scos-o p'asta!). Melodiile care mi-au marcat pentru totdeuna aria auditivă sunt nişte clasice ale genului: Alice Cooper - Poison, Scorpions - Wind Of Change, Bon Jovi - You Give Love A Bad Name, AC/DC - Thunderstruck. Evident că la vremea respectivă nu mă dădeam în vânt după ele, dar, cu timpul, treaba a început să se mişte, ca peste nişte ani să devin rockeriţă. Bine, nu m-am manifestat niciodată ca atare, nu am purtat brăţări cu ţepi şi tricouri negre de jeg, părul mult, lung şi nespălat.
Apoi, am uitat de fişierele din computerul meu, ca, în nişte momente nu tocmai fericite ale existenţei mele, să-mi aduc aminte de faptul că muzica e armonie, linişte, bucurie. Aşa că m-am apucat din nou de ascultat diverse muzici, de data asta pe cont propriu.
Am început cu mainstream-ul ce se difuzează la radio. Am depăşit repede faza, pentru că voiam să văd ce zace în spatele cover-urilor difuzate non-stop. Au urmat doi ani de căutat muzică pe net în draci, altceva nu făceam. E adevărat, am ajuns să ascult unele din cele mai bune trupe de toate genurile din istorie şi mare parte din evoluţia mea muzicală atunci s-a petrecut.
Întâia mea pasiune au fost Depeche Mode. Prima melodie de-a lor pe care am auzit-o a fost "Precious" de pe "Playing the angel". În toată marea aia de pop/dance şi electro/house de la radio a fost altceva, o pată de culoare, ceva altfel, diferit de toţi ceilalţi. Aveam să mă îndrăgostesc iremediabil de versurile şi de melodiile lor, cu atât mai mult cu cât, în perioada respectivă, mă regăseam perfect în "Personal Jesus", spre exemplu. Au urmat Roxette, o clasică a anilor '80 şi a începutului de '90. Deşi au texte uşurele, melodiile sunt de impact şi, pentru asta, mi-au plăcut foarte mult.
Iar după astea două mari pasiuni care, fie vorba-ntre noi, încă mai ard, a urmat descoperirea jazzului şi a ambientalului la adevăratele lor valori, cu ajutorul Cafe Del Mar (ce nume interesant: "Cafeaua Mării") şi Buddha Bar. Desigur, mi-au plăcut atât de multe melodii de pe discurile alea încât am devenit o ascultătoare fidelă a numeroase compilaţii de gen, prea multe ca să le enumăr aici, ca, în ultima vreme, să mă apuc să ascult diverse capodopere ca Maurice Ravel - Bolero, Mozart - Eine Klaine Nachtmusik, etc (multe de menţionat).
Nu o să mă apuc acum să vă înşir toate numele de trupe dragi mie, sunt prea multe şi nu mi-ar ajunge trei blog-uri întregi.
Acum ceva timp, am găsit, undeva, pierdute, nişte clasice de-ale mele: Alice Cooper - Poison; Bon Jovi - Always; Cameo - Word Up; Melissa Etheridge - Black Velvet. Şi le-am găsit şi pe cele de care vă vorbeam la începutul articolului.
Şi stăteam şi mă gândeam la cât de mult contează un radio lăsat la capul patului de un tată pasionat de muzică....

22 mai 2008

Negru, greu, gol. Poate întuneric

Norii sunt negri şi grei şi goi.
Ploaia e neagră şi grea şi goală.
Cerul nu se vede. Poate ar fi albastru, cu un punct stălucind dureros de frumos. Poate...
E doar un cer negru, greu, gol.
Poate ar fi soare şi totul - lumină. Dar nu e soare şi totul - întuneric.

Aştept noaptea, ca negrul să fie absolut, să nu pot vedea nimic din cer şi liniştea să fie absolută.

Depeche Mode - Waiting For The Night/Violator [1990]

21 mai 2008

Un bulgar dat naibii

Mi-am adus aminte acum, nu ştiu de ce, de o vorbă de duh foarte... profundă şi intensă, pe care mi-a spus-o, demult, Dragoş, un prieten vechi de când lumea:
"Ce e, e.
Ce nu e, nu e.
Asta e!"
Stoian Stoianov

Zău că bulgarul ăsta e dat naibii...

20 mai 2008

Mi-e lene. De prea mult somn

Azi mi-a fost somn, foarte somn, mult prea somn. Atât de somn, încât arătam ca o leşinată. Desigur, nu băusem (de prea mult somn) nici cola şi nici cafea. Până la ora 5 şi un sfert după-amiaza, atunci cand am ajuns la un chioşc să-mi iau prea - meritata doză de drog, am funcţionat pe pilot automat. Şi, pentru că mi-e lene (de prea mult somn) să mă duc să mai iau o gură de cola, continui să funcţionez pe replay. Aşa că mi-e lene (de prea mult somn) să mai sap după vreo cugetare adâncă în puţul gândirii.
În schimb, vă dau să ascultaţi una dintre cele mai reuşite melodii ale celor de la Pink Floyd:

Pink Floyd - Another Brick in the Wall (Part I)/The Wall [1982]

Nisipul atât de mărunt, atât de mult

Văd marea şi simt nisipul cum îmi curge printre degete, printre gânduri şi armonii. Aud muzica lounge undeva, departe.
E sunetul mării care se sparge de nisipul atât de mărunt, atât de mult cel care-mi dă impresia că e undeva, cumva un acord. Nu e, căci marea şi nisipul se luptă mereu, nesfârşit. Şi, pentru totdeauna, marea se sparge în nisipul atât de mărunt, atât de mult.
Şi totuşi, undeva în spatele meu se aude Madonna - What it feels like a girl in remixul lui Stephane Pompougnac; îmi place băiatul ăsta, simte muzica, simte clipa (pentru aprofundare, ascultaţi Hotel Costes, compilaţia lui de muzică lounge).
Ridic ochii şi văd luna. E plină, albă, maiestuoasă în trecerea ei pe cer; căci da, timpul se mişcă atât de încet încât pot să văd cum luna contemplă marea pierdută în nisipul atât de mărunt, atât de mult.

Acolo visez să fiu, să aud nisipul, să simt marea, să las aerul tare să-mi treacă prin păr, iar sarea din atmosferă să treacă prin piele....
Până atunci doar visez.

Madonna - What It Feels Like A Girl (Stephane Pompougnac Mix)/Best Of Hotel Costes [2004]

19 mai 2008

Misread

Mi-ar plăcea să cred că tot ce mi s-a întâmplat până acum e un vis urâţel, avut într-o noapte în care patul era prea rece şi pătura prea mare. Mi-ar fi plăcut să ştiu că noaptea e doar a mea şi că pot să fac ce vreau la zenit, că aş putea să plec la Polul Nord la fel de bine cum aş putea să mă duc în Caraibe şi să nu mă mai întorc (analizând situaţia, am realizat că la Polul Nord e prea frig; rămâne varianta cu Insulele Caraibe). Aş vrea să-mi iau chitara şi să cânt, sau mai bine să mă pierd pe acordurile Cafe del Mar. La fel de bine cum aş putea să beau un espresso dublu de la illy sau să îmi iau un hard extern cu memorie de un terra, boxele şi-un laptop şi să plec, să plec doar eu şi muzica...

Tot ce mi s-a întâmplat nu e doar un vis urâţel, ci e chiar realitatea. Cam urâtă, într-adevăr. Noaptea nu e numai a mea, e şi a noctambulilor ce-şi plimbă maşinile la orele astea mici din noapte. La zenit, în timp ce mâncam, am constatat că bătea vântul. Deloc încântător. Nu, nu pot să plec nici la Polul Nord şi nici în Caraibe. În ceea ce priveşte zdrăngănitul din chitară, nu ştiu decăt două acorduri (A Major şi F Major, pentru connaisseuri); cât despre Cafe del Mar, ce să zic... acum, în boxele mele, cântă, minunat - ce-i drept -, Kings Of Convenience. Nu am nici cafea illy şi nici maşinărie din aia de făcut espresso, aşa că îmi pun pofta în cui. Să plec doar eu cu muzica... Ăsta e doar un vis aflat la ani-lumină. Mă gândesc că, totuşi, viaţa asta oi reuşi ceva în sensul acesta....

Melodia pe care o ascult obsesiv de ceva timp este Kings Of Convenience - Misread. E genul ăla de cântec care numai că nu te imploră să pui capul pe pernă şi să te laşi dus de tsunami-ul armoniilor... Pentru că da, chitara, pianul şi vocile celor doi solişti se încheagă atât de bine, încât ai senzaţia că tot şi toate sunt ale tale. Şi că, de fapt, tu ai citit greşit acel conditional-optativ din dorinţele tale.

Tot ce am trăit până acum este un vis urât, într-o noapte în care patul era prea rece şi pătura prea mare. Noaptea e doar a mea şi a lui şi la zenit pot să fac ce vreau. Pot să plec la Polul Nord la fel de bine cum pot să mă duc în Caraibe şi să nu mă mai despart de albastrul acela divin. Îmi iau chitara şi învăţ să cânt, mai apoi uit de mine pe acordurile Cafe del Mar. Îmi cumpăr cafea şi espressor illy şi vorbesc cafeaua aia cu cineva la care ţin foarte mult. Şi fac rost şi de hard extern, şi de laptop, şi de boxe şi plec...

Kings Of Convenience - Misread/Riot On An Empty Street [2004]

18 mai 2008

Profesori

Vă spuneam acum câteva articole că o să vă povestesc despre cei care nu au ce cauta la catedră.
În mare, sunt absolvenţi mediocri de liceu şi facultate care, din lipsă de ceva mai bun, se apucă de predat, fără a avea, însă, talent, răbdare. Vocaţie, pentru că a fi un profesor bun ţine numai de un dar primit la naştere.
Profesorul ar trebui să fie, în viziunea mea, un om foarte generos, căci trebuie să-şi ofere cunoştinţele pe tavă, un om bun la suflet, căci trebuie să ierte multe din măgăriile făcute de elevii săi, un foarte bun orator, cu o logică de fier şi o răbdare şi mai şi....
În câte din cazuri se întampla aşa? Infim, nedrept de puţine. De ce?
Pentru că nu are vocaţie şi a ajuns la catedră doar dintr-o nefericită întâmplare, pentru că nu are răbdare şi nu doreşte să dăruiască fără să primească nimic. De unde deducem că îi trebuie o mită.
Pentru că nu îi ajunge salariul de la o lună la alta şi are o familie de întreţinut. Şi e nervos pe tema asta, şi nu mai are psihicul necesar pentru catedră.
Pentru că a uitat că a fost, cândva, demult, elev. Şi a îmbătrânit, şi sistemul l-a lăsat în urmă; îşi dă seama de asta, dar nu recunoaşte; se răzbună pe cine poate: pe bestiile teroriste (mulţumiri Alinei pentru vorba de duh) care se comportă, în mod absolut nejustificat, ca nişte copii.
Pentru că s-a certat în pauză cu un coleg şi simte nevoia să se răzbune. Cum? Simplu. Trânteşte un doi elevului preferat al acestuia.
Pentru că, demult, i-a murit copilul. Şi vede în elevii săi fotocopiile fidele ale copilului dispărut. Şi îşi imaginează că toată lumea trebuie să ştie matematică [virgulă] care, întâmplător, era materia preferată a fiului/fiicei.... (A nu se înţelege că aş condamna faptul că are curajul să continue să predea, nici că a trecut printr-o asemenea traumă). Şi se înrăiesc.

Ei, şi printre atâţia oameni care au uitat care le e, de fapt, misiunea mai există şi profesori de toată stima, care ştiu ce au de făcut. Care nu uită că au fost elevi, care nu se plâng că nu le ajunge salariul, care nu cheamă copiii la meditaţii "pentru creşterea mediei", care ştiu să vorbească în faţa clasei, care ştiu ce e aia "dicţie" şi care nu trântesc note după bunul plac. Cărora le pasă de ceea ce se întâmplă cu elevii lor şi cu care te vei întâlni, peste ani, întrebându-te ce ai mai făcut, cunoscându-te ca pe propriul buzunar. Şi care te vor bate pe umăr. Şi vor fi profesori până la capăt...

P.S.: A nu se înţelege că generalizez problema! Am întâlnit profesori din ambele categorii şi ştiu că problema este mult mai gravă, cu implicaţii mult mai profunde. Iar ceea ce vedem astăzi în şcoli este, în parte, urmarea acesteia. Desigur, nu minimalizez rolul părinţilor, care este mult mai important decăt cel al profesorilor din simplul fapt că părinţii sunt cei cu care se petrec primii 7 ani din viaţa viitorului adult şi cei de la care se preiau 80% din obiceiuri.
Discuţia merită continuată, pentru că este una foarte necesară şi interesantă, totodată. Va urma!

Vreau un espresso dublu!

Vă spuneam că s-au adunat multe de povestit. Şi că aş putea să stau la taclale pentru totdeauna. Acum, vorbele s-au dus, au plecat, au dispărut. Nu îmi mai găsesc cuvintele. Şi credeţi-mă, lucrul ăsta se întâmplă foarte, dar foarte rar.
O să încerc să caut nişte articole pe care le-am lăsat nepublicate şi poate o să aveţi ce citi. Dar nu acum, căci nu mai am niciun fel de energie.
Îmi aduce cineva un espresso dublu?

17 mai 2008

A obosit, s-a plictisit

Timpul, durul nemilos al zeilor ce mai mor câteodată, stă.
Poate a obosit, poate s-a plictisit.
Timpul e albastru, ca cerul. Sau roşu, ca pasiunea. Sau poate e alb, ca un spital pentru cei ce suferă de uitare cronică. Sau poate e portocaliu, ca soarele.
Dar nu l-am vazut şi nu l-am auzit.
Poate e incolor. Şi foarte liniştit.
Poate a obosit. Poate s-a plictisit.

Gary Jules - Mad World/Trading Snakeoil for Wolftickets [2003]

16 mai 2008

...Şi de la capăt!

Azi am terminat ce începusem acum un car de ani. Am terminat şi cu ziua de muncă de 12 ore. În sfârşit apuc să scriu şi parcă am mintea mai limpede, deşi sunt extrem de obosită. Am multe de spus, că s-au adunat, nu glumă, în două săptămâni, şi multe piese foarte reuşite.
Îmi place faptul că cititorii mei ascultă liniştea. E şi asta o muzică, e şi asta o armonie.
Bine am revenit!

9 mai 2008

...

Vă anunţ cu regret că mai trebuie să suportaţi absenţa mea până vinerea viitoare, când voi fi terminat ceea ce am început acum 8 ani. Până atunci vă spun că mi s-a confirmat încă o dată ceea ce ştiam de mult: că pentru învăţământul românesc nu mai există absolut nicio şansă. Şi mulţi dintre profesorii care astăzi predau nu au ce căuta la catedră. Dar despre asta într-un alt articol.
Şi, ca să mai animăm un pic lucrurile pe aici, vă întreb aşa:
1) Ce muzici vă plac?
2) Ce melodie aţi ascultat ultima oară?
Vă pup!

P.S.: Mi s-a înţepenit tastaturaaaaa!!!!!!

5 mai 2008

Pauză...

Dragilor, mi-aţi devenit foarte simpatici în aceste aproape două săptămâni de când mă citiţi şi comentaţi pe "Music. Me, myself and I".
Din păcate sau, poate, din fericire, urmează cel puţin două - trei săptămâni de foc pentru mine, aşa că nu garantez prezenţa mea aici şi publicarea de noi texte. Desigur, în acest timp o să continui să scriu în măsura inspiraţiei şi a timpului şi, când voi reveni în full-business pe net o să am ce vă scrie, iar voi o să aveţi ce citi.
Trebuie să specific foarte clar faptul că nu abandonez acest proiect şi că este vorba doar de o pauză datorată unor probleme ce necesită rezolvare mai mult decat urgentă.
Sper să fiţi în continuare prezenţi pe blog, comentând şi reflectând la gândurile mele. Şi fiţi fără grijă, nu v-aş abandona pentru nimic în lume.
Astea fiind spuse, vreau să ne vedem peste aproximativ două săptămâni sănătoşi, inspiraţi şi cu cea mai buna muzică în acest colţişor de net, unde ea, muzica, este acasă.
Să auzim de bine!

4 mai 2008

Senzaţionala clipă

E nevoie de o singură clipă pentru ca un sunet să dărâme totul. 345 m/s sunt suficienţi să strice o relaţie construită, poate, în ani-lumină.
E nevoie de 1/125 dintr-o secundă pentru a prinde clipa pe o peliculă.
Sunetul este clipa ce-i atât de greu de imortalizat.
345 m/s şi 1/125 dintr-o secundă pot naşte sau curma vieţi, pot schimba destine, pot aduce împreună oameni ce nu s-ar fi întâlnit niciodată, pot însemna o victorie răsunătoare sau o înfrângere dureroasă.
Senzaţional cum nişte oglinzi şi un blitz pot face lumină şi minuni.
Senzaţional cum nişte fire electrice şi o membrană magnetică pot aduce sunetul şi împlinirea.
Şi vă spun să simţiţi clipa, s-o trăiţi şi s-o imortalizaţi măcar cu ochii minţii.
Trăiţi clipa! Durează atât de puţin...

Rodrigo y Gabriela - Diem/re-Foc [2003]

3 mai 2008

Duminica dimineaţa, vara

Îmi plac dimineţile de vară, duminica. E ultima dimineaţă. E ultimul început. Şi, de obicei, e singurul început de zi în care fac nimic. De fapt, fac o grămadă de lucruri constructive pe care zilele de lucru nu mă lasă să le fac: ascult muzică, am timp să cânt sub duş (şi timp să îi compătimesc pe vecini), timp pentru cele mai bune filme, pentru plimbat, pentru observat feţele oamenilor de la geamul meu. Timp să mă cert copilăreşte cu oricine. Timp.
Duminică dimineaţa timpul nu mai e duşman. E prietenul acela vechi, care te-a învins odată, demult, la şah. Şi e prietenul care ţi-a încărunţit părul, şi cel care ţi-a făcut copilul adult, şi cel care ţi-a luat baston şi o pungă de medicamente, şi dioptriile mai mari...
Dar duminica dimineaţa e timp pentru orice. Timp să fie timp. Doar timp.

P.S.:E sâmbătă.

Maroon 5 - Sunday Morning/Songs about Jane [2002]

2 mai 2008

Noapte

Cineva a observat că articolele mele sunt publicate, în majoritate, la ore mici din noapte. M-a întrebat de ce. Şi răspund acum.
Noaptea este, după zenit, cel mai frumos moment al unei zile (?!). Deşi ador lumina şi urăsc cu patimă întunericul, noaptea mă invită la introspecţie. La analiză. La liniştea din armonii, căci numai noaptea pot să ascult Gotye, Nightmares on Wax, Sofa Surfers, Thievery Corporation sau compilaţii ca Erotic Lounge (bine, asta se presupune că e făcută pentru noapte), Cafe Del Mar sau Buddha Bar.
Noaptea, tot ce este împrăştiat se aşează la locul său şi tot noaptea este momentul în care nicio clipă nu este irosită.
Noaptea am timp să stau, am mai spus că, după o perioadă de activitate intensă, îmi place să stau. Să mă relaxez, să ascult doar notele ce curg dinspre boxe înspre vene, nu şi vorbe inutile.
Da, noptea sunt în elementul meu. Noaptea pot să vad cu adevărat ce mă înconjoară.
Şi o zi fără o noapte este ca un puzzle cu o piesă care lipseşte.

Gotye - Puzzle With a Piece Missing/Like Drawing Blood [2006]

La Guitarra

Ascultam Strunz & Farah - Heat of the Sun şi mă gândeam că e atât de uşor şi totuşi atât de greu să pui căldura soarelui în armonii.
Astăzi - o zi superbă. De vară, deşi e de-abia începutul lui mai. Aştept vara, să am tot timpul din lume să observ oamenii. Să mă duc la Romană şi să stau la o masă la McDonald's, cu un espresso în faţă, nefăcând nimic altceva decât să observ şi să analizez. Pentru că după un an în care nu am făcut decât să acţionez, simt nevoia să stau. Pur şi simplu să stau, cu ochii - ţintă în tavan. Ştiu că nu voi rezista mai mult de o oră, dar măcar îmi voi fi văzut visul împlinit.
Al Di Meola - Mediterranean Sundance e o altă piesă superbă. Senzaţional şi chitaristul - dacă l-aţi văzut interpretând melodia asta ştiţi despre ce vorbesc. Iar dacă nu, aflaţi că i se plimbă degetele pe grif ca şi cum ar fi avut chitara drept ursitoare. Şi, ca să revin la Mediterranean Sundance, mi-aş dori să fiu undeva pe o plajă, marea să nu se mai termine. Deocamdată sunt nişte vise, dar la vară....
Vorbeam de ziua de azi, care a fost una superbă. Nici prea cald, nici prea frig. Perfectă pentru stat la soare şi cântat la chitară.
Chitara. Un instrument greu, dacă e să ne uităm la Al Di Meola, Paco De Lucia, John McLaughlin. Uşor, dacă e să ne uităm la rockerii mai mult sau mai puţin supăraţi pe viaţă.
Un instrument în a cărui cutie de rezonanţă stă multă pasiune, dacă e armonie.
Chitara - o femeie.

Strunz & Farah - Dark Fire/Heat of the Sun [1995]

1 mai 2008

Labour day is a holiday!

Ăsta da paradox: de Ziua Muncii să stai acasă. Cât timp mai meditez eu la această stare de fapt, voi să vă bucuraţi de muzică şi cărţi bune, de adrenalină (pentru amatorii ei), de cei mai buni prieteni ai voştri.
Şi vă mai rog ceva: uitaţi-va la muncă şi spuneţi-mi: "Nu-i asa că e frumoasă?!"

Oameni

Sunt oameni care dor,
Sunt oameni care mor,
Sunt oameni care nu mai vor să vină înapoi.
Oameni merg pe stradă,
Oameni se grăbesc,
Oameni au uitat să spună "Te iubesc".

Depeche Mode - Damaged people/Playing the angel [2005]