Mă urăsc

Să dea dracii dacă mai înţeleg ceva din lumea în care trăiesc. Nu că aş fi înţeles eu vreodată, da'...

M-am săturat de rahatul ăla de troleu. Să vină naibii weekendul odată, să mă mai întâlnesc şi eu cu ăştia de-mi sunt dragi, să am timp să stau, să mai ascult nişte muzici, să mai citesc... Nu ca acum, de frec menta tooooaaaaată ziua. Că-i o mare plictiseală.

De ceva zile încoace, mi-e absolut imposibil să scriu ceva fără emoti... d-alea. Nu aş putea să spun de ce. Mai ales că eu le URĂSC. Sunt atât de fade şi de seci! Da' uite, că nu mai pot fără ele. Orice sms dau (şi credeţi-mă, dau!), e cu pupici şi îmbrăţişări şi zâmbete. Virtuale.
Şi nu mă urăsc pentru marile prostii ale vieţii mele (e loc de mai bine întotdeauna) cât mă urăsc pentru că folosesc rahaturile astea sinistre. Mă urăsc pentru că nu pot să-l aduc pe omul cu care vorbesc mai aproape şi să-i zâmbesc.
Mă urăsc pentru că nu pot să renunţ la prostia asta de messenger şi mă urăsc pentru că nu pot să vorbesc face-to-face cu cei la care ţin cel mai mult.

Şi uitaţi-vă, că în fiecare seară vin şi scriu aici. Nu ştiu cum arătaţi (sau, mă rog, nu pe toţi), nu ştiu cum vă cheamă. Pentru mine, suneţi virtuali.
Nu ştiu de ce mă tot întorc aici. Chiar nu ştiu. Dar promit că, până mâine, aflu şi vă spun. >:D<