Ultima carte pe care am terminat-o se numeşte "Portocalele nu sunt singurele fructe" şi este romanul de debut al lui Jeanette Winterson, roman ce are o puternică notă autobiografică.
Pe scurt, e povestea unei tipe crescută într-o comunitate de protestanţi. Descoperă că este lesbiană, biserica încearcă exorcizarea ei - toţi cei din jurul ei convinşi fiind că este opera diavolului - , nu reuşeşte şi, în cele din urmă ea pleacă din orăşelul în care crescuse.
E genul acela de carte care te face să deschizi ochii. Nu te dă pe spate, nu e vreo mare operă de artă în sine, dar... te face să te uiţi de două ori la cei pe lângă care treci pe stradă.
Eroina se raportează la mama ei - habotnică. Absolut tot ce se întâmplă, toate deciziile ei sunt urmări ale faptelor şi reacţilor mamei ei, care pare să nu-i acorde nici cea mai mică importanţă. Pe parcurs, ea află că este de fapt adoptată şi crescută special pentru a urma o carieră de misionar în Africa - una dintre cele mai dureroase descoperiri pe care le face despre sine.
Creşte, realizează că este atrasă de femei - "o pasiune nenaturală", după cum o numeşte mama ei -, moment în care toţi cei din respectiva comunitate de puritani încearcă să o aducă pe calea cea dreaptă.
Ea începe totuşi să realizeze că nu are cum să scape de acolo şi, după o altă încercare de exorcizare - de data aceasta nereuşită - a bisericii, va fi dată afară din casă de ătre propria ei mamă şi va fi nevoită să se descurce pe cont propriu.
Cît de mult contează să ai curajul să îţi asumi ceea ce (nu) crezi! Cât contează să ai tăria morală de a putea face un pas numai pentru tine, când tu eşti obişnuit să faci totul pentru altcineva - pentru biserică, pentru Dumnezeu.
Pînă la urmă, credinţa este manipulare. Numai manipulare. Cine a fost la Vatican şi a văzut despre ce e vorba în propoziţie, ştie că e vorba strict despre puterea asupra minţii unor oameni. Puterea de a-i face să creadă în adevărul absolut.
Profesorul meu de religie spunea că nu ne poate obliga să credem, că asta poate veni doar de la noi.
Şi pentru asta l-am admirat mereu.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
8 comentarii:
Eu aveam niste discutii tare aprinse cu profa mea de religie. Nu concepea ca cineva sa nu creada.. si eu ii ofeream tot felul de argumente. Pointless.
Din pacate (sau din fericire) asta e un subiect asa de amplu incat nu vom reusi sa avem niciodata niste pareri echilibrate...
Cat despre Jeanette Winterson.. eu am citit "Scris pe trup" si mi-a placut mult.
http://pick-a-boo-k.blogspot.com/2008/07/scris-pe-trup.html
Ah, eu am zis ca pana sa ajung la "Scris pe trup", mai bine iau romanul de debut. Asta fac cand ma apuc de citit cartile unui autor anume. :)
Sunt profesori si profesori. Pe cel de care am vorbit in articol l-am avut un an.
Curajul de a face pasi pt. sine nu tine de taria morala. Se numeste independenta. Si cred ca, spre asta, ar trebui sa tindem fiecare dintre noi. Avem aceasta datorie, numai asa putem fi noi insine cu adevarat. Mai mult, cred ca ar putea fi singura noastra constanta intr-o lume relativa.
Pana si constanta asta ar putea fi relativa... Am fost uimita sa vad cat de mult conteaza parintii in toata ecuatia asta.
Din pacate, asa este. De ce din pacate? Pt. ca, tocmai asta, nu ne invata: cum sa fim independenti cu adevarat. Educatia este, de fapt, amprenta lor asupra noastra, devenim un fel de hibrizi. E adevarat ca avem asemanari cu ei, e pardalnica de genetica la mijloc. Dar, poate ca, acele insusiri mostenite de la ei s-ar manifesta altfel, poate mai fericit, daca ne-ar lasa sa descoperim si alte variante. Pana la urma ajungem sa mostenim, de fapt, efectele greselilor, frustrarilor si complexelor lor.
E mentalitatea aia idioata, "nu vreau sa faca greselile mele". Si de bine ce-l fereste parintele de diversele greseli, el face unele si mai si.
Pe de alta parte, e greu sa-i explici unui parinte ca ar trebui sa-l lase sa zboare, e greu sa-i spui sa-l lase sa se dea cu capul de pereti, e greu...
Tocmai aici e drama, ca ei ne iubesc, dar nu stiu sa-si gestioneze corect dragostea fata de noi. Si asta, pt. ca si ei au avut parte de acelasi tratament din partea parintilor lor. Si cum, probabil, vom face si noi cu copiii nostri. Sunt, deja, incriptate in noi lucrurile astea.Iar in ceea ce ne priveste pe noi, nu e neaparat necesar sa ne dam cu capul de pereti. Poti sa acumulezi experienta de viata si fara asta. Trebuie, doar, sa-ti stabilesti niste reguli clare, pe care sa le si respecti, si sa te dumiresti ce vrei sa faci cu viata ta. In rest, instinct de conservare.
Sfantul instinct de conservare!
Trimiteți un comentariu