Să fii mereu la mijloc

Toată viaţa am fost la mijloc. Între două extreme, între doi poli care se manifestau - vezi, Doamne! - numai unul asupra celuilalt.
E cel mai frustrant lucru din lume. Trebuie - te obligă situaţia - să îi împaci pe toţi, altfel ai dat de naiba. Că doar tu eşti sufletul şi sensul şi menirea şi vocaţia; altfel, recent (mult prea recent) descoperite.
Tu trebuie să le rezolvi lor ţoalele spălate în public, prieteniile făcute acum trei milenii, afacerile şi nervii. Mai ales nervii.

Nimeni, dar absolut nimeni nu îşi dă seama că tu eşti fraierul care le duce pe toate în cârcă. Fără să te întrebe nimeni dacă vrei, dacă eşti dispus, dacă te ţin nervii.
Pentru că partea cu nervii e foarte importantă. La un moment dat, oricât de Super(wo)man ai fi, te lasă şi pe tine toate cele. Şi te ascunzi după munţi de batiste mai mult sau mai puţin folosite, că ce altceva mai bun să faci când te mănâncă în cur să cazi la mijloc, fără nici cea mai miCĂ COntribuţie din partea ta. Chiar, ce ai avea mai bun de făcut?!

Am obosit. E prea mult penrtru mine. Şi îmi vine să îi dau cu capul de pereţi, mai apoi cap în cap şi după aceea să îi strâng de gât pe idioţii care nu au nimic mai bun de făcut decât să se distreze pe seama mea. Uită că, în vremuri acoperite de negura istoriei, aş fi vrut să nu aleg, dar - pentru prima oară - a trebuit să fiu aia tare, aia cu fruntea sus şi zâmbetul - amar - pe buze.
Am obosit, ziceam. Şi nu există somn, nu există illycaffe, nu exista muzică pentru oboseala asta.

Nightmares On Wax - Calling/Thought So... [2008]