17 octombrie 2008

Cinci ani. Cimitir

Mai alaltăieri, în 69 (hehe, unde în altă parte?!). O bunică şi nepoata, amândouă foarte simpatice.
Discutau despre o excursie la munte sau ceva de genul ăsta când nepoata îşi aduce aminte de un cimitir vizitat în respectiva excursie.
Reacţia bunicii a fost, citez: "Da' de ce îţi aduci tu aminte de cimitir?! Cimitirul e un loc trist, de care tu nu trebuie să îţi aduci aminte!".

Incredibil. Este cunoscut faptul că amintirile cele mai pregnante şi mai puternice, cele care rămân peste ani, sunt evenimentele marcante. Că e bucurie, că e tristeţe, că e ipocrizie - nu contează. Toate amintirile pe care le am din perioada aia sunt cu pumni - metaforici - în bot. Cu tot soiul de experienţe mai mult sau mai puţin traumatizante, dar care m-au făcut să constat anumite lucruri.
Am mers periodic la cimitir cu bunicul meu, pe vremea când aveam în jur de patru - cinci ani. Şi cum naiba să nu te impresioneze un loc atât de sumbru, atât de trist şi de pesimist?! Nu trebuie să înţelegi prea multe ca să simţi atmosfera aceea... Mai ales la cinci ani. Mai ales când simţi atât de sincer anumite lucruri. Mai ales când tocmai descoperi lumea.
Nu mă miră atitudinea fetiţei - este absolut normală. Ceea ce mă miră este (semi)inconştienţa părinţilor, care nu îşi dau seama la timp de faptul că Bin-Ladenu' familiei e marcat de astfel de experienţe. Că vede şi conştientizează lucruri de care adulţii nu îşi mai dau seama.

Imaginaţi-vă că aveţi cinci ani şi că nu ştiţi ce e aia moarte, ce e aia Dumnezeu. Cineva vă duce într-un cimitir. Cu ce impresie rămâneţi de acolo?

Rodrigo y Gabriela - Stairway To Heaven/Rodrigo y Gabriela [2006]

4 comentarii:

----- spunea...

Nu stiu ce sa zic pentru ca mie mi-au placut dintotdeauna cimitirele. Nu mi s-au parut locuri neaparat triste si deprimante; mai degraba neingrijite si pline de caini. Ocazional si de cersetori. Si eu mi-am vizitat strabunicii in cimitir cand eram mica si imi amintesc ca ma gandeam sa nu zburd prea mult printre cruci ca "nu-i frumos". Dar ma rog, poate sunt eu mai morbida de fel. :P

Anca Sandu spunea...

De cand ma stiu am fost patrunsa pe de-a intregul de atmosfera locului; in jurul meu erau oameni care plangeau pentru cei mai dragi. Am fost marcata de asta.

Anonim spunea...

E ciudat ca te intorci la aceleasi morminte la care ai fost cand aveai 5 ani si le privesti cu duiosie, ca pe niste prieteni vechi. Doar ca acum poti sa intelegi mai bine povestile din spatele lor.

Anca Sandu spunea...

Nu ma intorc. Pentru nu imi place sa ma intorc in timp si spatiu. Mi se pare o pierdere totala de timp.

Iar daca ma intorc - ceea ce se intampla foarte rar - o fac pentru ca amintirile sunt foarte puternice.