Profesori

Vă spuneam acum câteva articole că o să vă povestesc despre cei care nu au ce cauta la catedră.
În mare, sunt absolvenţi mediocri de liceu şi facultate care, din lipsă de ceva mai bun, se apucă de predat, fără a avea, însă, talent, răbdare. Vocaţie, pentru că a fi un profesor bun ţine numai de un dar primit la naştere.
Profesorul ar trebui să fie, în viziunea mea, un om foarte generos, căci trebuie să-şi ofere cunoştinţele pe tavă, un om bun la suflet, căci trebuie să ierte multe din măgăriile făcute de elevii săi, un foarte bun orator, cu o logică de fier şi o răbdare şi mai şi....
În câte din cazuri se întampla aşa? Infim, nedrept de puţine. De ce?
Pentru că nu are vocaţie şi a ajuns la catedră doar dintr-o nefericită întâmplare, pentru că nu are răbdare şi nu doreşte să dăruiască fără să primească nimic. De unde deducem că îi trebuie o mită.
Pentru că nu îi ajunge salariul de la o lună la alta şi are o familie de întreţinut. Şi e nervos pe tema asta, şi nu mai are psihicul necesar pentru catedră.
Pentru că a uitat că a fost, cândva, demult, elev. Şi a îmbătrânit, şi sistemul l-a lăsat în urmă; îşi dă seama de asta, dar nu recunoaşte; se răzbună pe cine poate: pe bestiile teroriste (mulţumiri Alinei pentru vorba de duh) care se comportă, în mod absolut nejustificat, ca nişte copii.
Pentru că s-a certat în pauză cu un coleg şi simte nevoia să se răzbune. Cum? Simplu. Trânteşte un doi elevului preferat al acestuia.
Pentru că, demult, i-a murit copilul. Şi vede în elevii săi fotocopiile fidele ale copilului dispărut. Şi îşi imaginează că toată lumea trebuie să ştie matematică [virgulă] care, întâmplător, era materia preferată a fiului/fiicei.... (A nu se înţelege că aş condamna faptul că are curajul să continue să predea, nici că a trecut printr-o asemenea traumă). Şi se înrăiesc.

Ei, şi printre atâţia oameni care au uitat care le e, de fapt, misiunea mai există şi profesori de toată stima, care ştiu ce au de făcut. Care nu uită că au fost elevi, care nu se plâng că nu le ajunge salariul, care nu cheamă copiii la meditaţii "pentru creşterea mediei", care ştiu să vorbească în faţa clasei, care ştiu ce e aia "dicţie" şi care nu trântesc note după bunul plac. Cărora le pasă de ceea ce se întâmplă cu elevii lor şi cu care te vei întâlni, peste ani, întrebându-te ce ai mai făcut, cunoscându-te ca pe propriul buzunar. Şi care te vor bate pe umăr. Şi vor fi profesori până la capăt...

P.S.: A nu se înţelege că generalizez problema! Am întâlnit profesori din ambele categorii şi ştiu că problema este mult mai gravă, cu implicaţii mult mai profunde. Iar ceea ce vedem astăzi în şcoli este, în parte, urmarea acesteia. Desigur, nu minimalizez rolul părinţilor, care este mult mai important decăt cel al profesorilor din simplul fapt că părinţii sunt cei cu care se petrec primii 7 ani din viaţa viitorului adult şi cei de la care se preiau 80% din obiceiuri.
Discuţia merită continuată, pentru că este una foarte necesară şi interesantă, totodată. Va urma!