28 august 2008

Despre cum să ne bălăcărim

Urmăresc zilele astea ediţiile speciale de tip "ce-am fost şi ce-am ajuns" despre Olimpiada de la Beijing.
Absolut toată lumea este profund dezamăgită de numărul medaliilor luate de sportivii români în competiţie. Şi - ceea ce m-a determinat să scriu articolul, în pofida dezinteresului meu pentru sport - toţi îi condamnă pe aceştia, întrebându-se mai mult sau mai puţin retoric cum este posibil aşa ceva.
Mi se pare inadmisibil ca tu, mare jurnalist ce te afli, să începi să bălăcăreşti nişte oameni care şi-au sacrificat viaţa pentru un vis. Nu, nu e visul tău, e visul lor. Cel mai mare. Şi pentru asta îşi sacrifică timpul liber, copilăria, familia, banii, sănătatea.
Totul depinde de o clipă. Clipa aceea poate însemna să ajungi cel mai bun dintre cei buni. Înseamnă aur şi înseamnă glorie. În Grecia Antică, toţi participanţii la Olimpiadă erau declaraţi cetăţeni de onoare, iar campionii olimpici erau declaraţi semi-zei.
Sau poate însemna ratare. Şi nişte ani buni petrecuţi în sala de antrenamente pierduţi pentru o clipă.
Asta-i competiţia, ăsta-i sportul, asta e. Te împaci cu ideea şi lupţi mai departe, dacă mai ai putere. Sau renunţi, dacă te-ai săturat ca totul să fie în van.

Numai că un jurnalist nu poate înţelege asta. El contabilizează nişte medalii. Pentru că, în mintea lui, dacă eşti sportiv şi te duci la olimpiadă, TREBUIE medalie.

Şi stau şi mă uit la toţi incapabilii frustraţi care stau pe un scaun în emisie şi care se cred Dumnezeu cum ţin contabilitatea medaliilor... Cineva spunea odată că a număra medaliile unor sportivi e, de fapt, frustrarea ascunsă de a nu putea fi în locul lor.

Căci, dacă erau în locul lor, vedeau cât poate să doară ca cineva care nu a făcut în viaţa lui efortul de a sări pe un covor de concurs să stea să te judece. Şi, mai presus de toate, să uite că ai avut de concurat cu nişte extratereştri (Michael Phelps sau Usain Bold sunt exemple). Şi că la tine în ţară nici nu prea ai unde să te antrenezi în condiţii decente, fără ca măcar să se pună problema de performanţe.

Ceea ce mă enervează cel mai tare e că nimeni nu stă să promoveze tirul cu arcul sau ping-pongul. În afară de fotbal, fotbal şi can-canuri din fotbal, altceva nu auzi la jurnalele ale căror conţinut e făcut tot de ei, de jurnaliştii fără de păcat.

Dar din patru în patru ani ştiu să îşi aducă aminte să numere ipocrit nişte medalii, să judece fără drept de apel nişte oameni ă căror unică vină e aceea de a fi sportiv, să ceară înfiinţarea unui minister al sportului, să îşi aducă aminte că nu există baze de antrenament, şi câte şi mai câte...
O dată la patru ani, cineva îşi aduce aminte de aceşti oameni muninaţi, care se dedică din prea multă pasiune unui crez, unui vis. Nimeni nu mai ştie de gloria lor după două săptămâni. Da, a fi sportiv în România e sinonim cu gloria pierdută.
Mă întreb doar dacă vreunul dintre ei şi-ar fi dorit să fie sportiv în Grecia Antică.

2 comentarii:

Cetateanul Popescu spunea...

Oh, Anca, statul pe margine cu cutitul in mana este sport national! La asta suntem cel mai priceputi. Deja nu ma mai mira nimic; poate doar faptul ca sportivii, artistii si altii ca ei continua inca, in nebunia lor, sa ne aduca onoruri ca sa avem noi ce critica.

Anca Sandu spunea...

Vreau sa cred ca fac ceea ce fac pentru ei si pentru visele lor, nu pentru marii analisti sportivi.
Inca sper..